Celor care se plîng de poşta americană, le recomand să se uite un pic la cea din România. Iată o scrisoare primită de la un amic din Bucureşti: "Poşta de la mine din cartier, de pe lîngă Gara de Nord, este singurul oficiu din oraş care efectuează coletărie rapidă. Cînd am ajuns acolo, mi-au spus: «Pachete pentru Statele Unite primim numai lunea, între 10 şi 12. Era joi. Închipuie-ţi! Un oficiu poştal care primeşte colete numai o dată pe săptămînă!»". Ba mai mult, Poşta Română cere ca pachetele să fie legate cu sfoară de împachetat, într-un anume fel, iar tarifele sînt atît de mari încît majoritatea românilor nici nu-şi permite să trimită ceva, chiar dacă are sfoara care se cuvine. În cazul de faţă, amicul meu voia să-mi trimită nişte reviste literare. Pe drum, pachetul s-a rupt şi a fost reîmpachetat în SUA, cu bandă adezivă. Căpeţele de sfoară încă mai aninau de hîrtia de ambalaj, ca nişte poale zdrenţuite de cămeşoaie prin niscai găuri din pantaloni. Pe vremuri, oficiile poştale din România erau pline de cenzori scotocitori care citeau scrisorile şi luau acasă ce găseau prin colete. Poşta era ieftină pe atunci, dacă nu puneai la suflet că trimiterea ta era scotocită, citită şi jecmănită. Pe atunci, adevărata comunicare scurt-circuita cu totul serviciile poştale şi se făcea prin intermediul celor care călătoreau şi înmînau personal scrisorile şi pachetele. Călătorul ce-ţi bătea la uşă cu mesaje de departe putea să-ţi fie şi el prieten. Asta dacă nu cumva fusese trimis de poliţia secretă. În atari cazuri, parcă poşta obişnuită era mai bună. În Statele Unite, "a te poştaliza" (going postal ) a devenit sinonim cu a o lua razna subit, fără motiv aparent. Termenul vine de la factorii poştali pe care îi lăsau nervii în timpul serviciului şi-şi împuşcau clienţii şi colegii. Fenomenul a fost analizat şi vina a fost dată ba pe plictiseală, ba pe automatismul muncii, b