Aşteptînd cursa preorăşenească 152, care face legătura între cartierul Militari şi comuna Chiajna, am intrat într-una din tonetele scăpate - încă - de furia traiană. Vînzătoarea discuta cu un domn tomnatic şi încercănat chiar despre urgia ce va să se abată asupra lor: "O să aibă necazuri Băsesecu ăsta, să n-am io parte de Mariana dacă n-o fi aşa!" "Îţi place de ea, ai?" îl întreabă femeia zîmbind - la propriu - pe sub mustaţă. "Are ochi verzi... şi ce, ca astea de acum, numa' ţîţoase, că are băgate pungi cu aer comprimat." "Păi, dacă vreau o d-asta îmi iau o femeie de cauciuc şi mă iubesc cu ea", conchide bărbatul cel palid, admirator al frumuseţii naturale. "Da' ce zici de Antonescu?" N-am apucat, din păcate, să aflu părerea celor doi despre cazul "Hustler" versus naţia română scandalizată; în minutul următor, hurducîndu-şi caroseria crem cu verde şi lăsînd în urmă o trîmbă de fum gros, opreşte în staţie autobuzul pe care-l aşteptam. În îmbrînceala generală, îmi ocup un loc la geam, lîngă o femeie uscăţivă, îmbrăcată în negru. Încercînd să-mi întind picioarele sub scaunul din faţă, dau cu vîrful pantofului de ceva moale: un muşuroi de seminţe dezafectate. Bomboanele agricole sînt, se pare, la mare preţ în 152. Lîngă cabina şoferului cîteva fetiţe, îmbrăcate după moda André - pantaloni strâmţi şi lucioşi, pantofi "şenilă" - se iau la întrecere care din ele scuipă cel mai departe cojile negre. Pe bancheta din faţa mea stă un adolescent retardat, care se leagănă întruna, lovindu-se uşor cu spatele de spătarul scaunului. Din treningul de nailon roşu răzbate un iz de murdărie, care se întîlneşte cu alte arome ce-ţi gîdilă în mod neplăcut simţul olfactiv: săpun de rufe, parfum de la ruşi, usturoi şi transpiraţie acrită. La prima staţie începe concertul în luncă: "Da' nu te mai împinge, femeie", "Da' ce-oi vrea, dacă a oprit în faţa mea, ce naiba, că eşti om în to