Va fi existînd, poate, în altele, dar în DEX, în Şăineanu (ediţia revăzută) şi în Enciclopedic nu e: este vorba de al doilea sens al cuvîntului giruetă, sensul figurat, de persoană nestatornică, ale cărei opinii, convingeri, atitudini şi sentimente se schimbă uşor, după cum bate vîntul. O instabilitate, cum ar veni, funcţională, chiar pragmatică s-ar putea spune, pentru a evita perspectiva moralizatoare. De ce nu vor fi dînd cele trei dicţionare româneşti menţionate mai înainte şi acest sens, nu se poate şti, de vreme ce toate indică originea franţuzească a cuvîntului (girouette), iar dicţionarele franceze nu-i omit înţelesul figurat. Înţeles care a apărut, după toate probabilităţile, în 1815. Sau, mai exact, atunci pare să-i fi fost atribuit fără dubiu cuvîntului giruetă acest al doilea sens. Fiindcă în 1815 a avut un librar parizian ideea de a întocmi un dicţionar al VIP-urilor, cum am spune astăzi: oameni politici, ofiţeri de rang înalt, episcopi, savanţi, artişti, funcţionari superiori ş.a.m.d., activi de la Revoluţie (1789) şi pînă atunci, timp aşadar de un sfert de veac. Nota care le însoţea numele enumera jurămintele pe care le depuseseră, discursurile pe care le ţinuseră, proclamaţiile pe care le dăduseră, poemele pe care le compuseseră la fiecare schimbare de regim. Epoca fiind agitată, schimbările de regim fuseseră, desigur, numeroase. Editorul dicţionarului a avut ideea de a atribui VIP-urilor selectate cîte o giruetă pentru fiecare renegare: în frunte s-au situat patru personaje, cu cîte 12 giruete la activ (între aceşti campioni se aflau Talleyrand şi Fouché). Media a fost totuşi mai mică, de trei giruete. Dicţionarul, care se numea chiar aşa, Dicţionarul giruetelor (Dictionnaire des girouettes), a avut un mare succes: pînă la sfîrşitul acelui an 1815 fură trase trei ediţii. Un concurent, gelos pe reuşita librarului din strada Mazarine, nr. 30 (s