Frumos bărbat preotul acela de la Mănăstirea Hîncu din Basarabia! Frumos cumva în stilul lui Rubliov şi al călugărilor pravoslavnici din Andrei Rubliov. Frumos şi sfînt. Şi nobil, căci îl gonea pe necuratul din trupurile unor ţărănci care se zvîrcoleau înspăimîntate, atît de tare încît nu ajungeau să fie stăpînite ca lumea de doi bărbaţi voinici. Vocile li se distorsionaseră, aveau ochii holbaţi sau închişi. Sau priveau cu ei în patru ca la România 1. Deşi reportajul era la Antena 1. Oamenii erau îmbrăcaţi sărăcăcios, iar starea de posedare diavolească se transmitea în mulţime, alte şi alte femei (de ce numai femei?) se prăbuşeau cu spume la gură. Mă rog, vorba vine, spume n-am văzut, fie că operatorul a fost discret (nu prea se poartă la noi discreţia), fie că spuma e doar o figură de stil pe care am preluat-o (necritic) din literatură. Îmbrobodite, femeile păreau că se împărtăşesc dintr-o plăcere a delirului colectiv, cîteva tinere, cîteva bătrîne, majoritatea îmbătrînite. Din loc în loc cîte o Venus născută cu spume. Dar toate aveau un stigmat mai otrăvit decît Satana, mai persistent decît reforma şi mai neplăcut decît Baroana. Numele lui - sărăcia. Dar să revenim. În curtea mănăstirii Hîncu sărăcimea din cinci sate voia să scape de dracul. Le diable au corps. Dar pînă şi dracul (sau Dracul?) părea mai sărac. În filmul Exorcistul, din care n-am apreciat decît secvenţa de deschidere, cu un Max von Sydow cutreierînd pe undeva prin Valea Regilor (prin pasajul Luxor), diavolul avea o personalitate. Gura acelei năzdrăvane Linda Blair rostea lucruri de o logică perversă şi reacţiona cu obrăznicie, azvîrlind vorbe şi ce se mai nimerea, în momente abil alese. Dracul de la Hîncu nu ştia decît să zbiere neinteligibil. Era un drac speriat, era un diavol lihnit, un Scaraoţchi pe care doar Ivan Turbincă ar mai fi putut să-l bage-n cofă. Mai ales că sîntem pe un teritori