Puţinii străini care pătrundeau în România ceauşistă erau mînaţi de un singur scop: spionajul. Întîmpinaţi de vigilenţa întregii naţiuni, ei se întorceau cu buzele umflate la locurile de obîrşie. Secretele României, recunoscute ca secrete de stat, rămîneau mai departe pecetluite, cum se zice, sub 7 lacăte. În România post-ceauşistă străinii nu mai vin, ci se îmbulzesc, nu ca să ne spioneze, ci fie ca să treacă mai departe spre mirajele apusene atunci cînd îşi fac apariţia din negurile Estului, fie ca să ne concilieze şi să ne monitorizeze, atunci cînd sosesc ca emisari ai inaccesibilului Occident. Din cîrdul acestora din urmă a descins deunăzi şi o baroană. Ca şi ducii, marchizii ori conţii, baronii nu au făcut parte din nomenclatorul nobilimii pămîntene. Pînă la amintita doamnă, prin spaţiul carpato-danubian s-au mai perindat doar doi baroni: unul imaginar, datorîndu-şi faima universală minciunilor gogonate pe care le debita - iar celălalt cît se poate de real, ministrul Germaniei hitleriste la Bucureşti, pe care Arghezi l-a nemurit prin nemuritorul său pamflet-manifest "Baroane!" publicat în 1943 şi mulţumită căruia poetul a fost instalat pentru o bună bucată de vreme în lagărul de la Tîrgu Jiu. După numai un an Baronul-diplomat a salutat cotitura de la 23 august 1944 trăgîndu-şi un glonte în cap, întîmplare care a lăsat România fără baroni pentru peste o jumătate de veac. Şi abia sub auspiciile tranziţiei tîrzii stirpea baronică şi-a făcut reapariţia pe plaiurile mioritice în persoana unei doamne care aparţinea vădit altei generaţii decît vestimentaţia sa. Învestită de Parlamentul European cu misiunea de raportor asupra României, distinsa doamnă s-a avîntat plină de voie bună într-o goană frenetică de la MAE

din Aleea Alexandru în Piaţa Victoriei şi apoi la Cotroceni, fiind primită după datina străbună şi exprimându-şi neobosită entuziasmul pentru cel