Mitocanii care n-au călătorit niciodată în străinătate să

mă ierte. Textul acesta nu li se adresează lor, cărora

patria le va rămîne în veci recunoscătoare . La sfîrşitul anilor '60, cînd compania Boeing şi-a lansat celebrul model 747, puţini bănuiau ce revoluţie se pregătea în transportul aerian de masă. Acest avion a permis pentru prima oară ca preţul unui bilet să fie acceptabil pentru clasele mijlocii. Astfel încît, încă de la început, piloţii şi stewardesele au făcut cunoştinţă cu un personaj nou: mitocanul în voiaj. Sigur, la început acesta provenea din ţările pe care convenim să le numim (doar de dragul povestirii) civilizate. El s-a distins prin beţii repetate şi provocarea a nenumărate aterizări de urgenţă, după cîte o bătaie cu membrii echipajului. Lui i se datorează invenţia sticluţei de o porţie de vin sau whiskey - împotriva căreia mitocanii n-au fost în stare niciodată să lupte în mod organizat. Şi tot el e bănuit că a stat la originea perdelelor dintre clasa I şi cea economică - dată fiind antipatia dintre mitocanii cu bani şi cei fără. Încă din anii '70, ţara noastră a stat în fruntea producţiei de mitocani de voiaj. De fapt, dacă nu-i socotim pe emigranţi, mitocanii formau o parte importantă a călătorilor români în ţări străine. De fapt, această calitate era chiar necesară pentru eliberarea paşaportului: securiştii ştiau şi ei că mitocanul n-are să uite să se întoarcă tocmai în ţara în care i se creaseră toate condiţiile. Dovadă şi varietatea speciilor, de la directorii de fabrică decişi să se întoarcă acasă nu numai cu săpunul, ci şi cu prosoapele şi halatul din camera de hotel şi pînă la muncitorii trimişi în Libia sau Irak, osteniţi după căratul atîtor damigene la cei care îi puseseră pe listă. Astfel, mitocanii noştri au străbătut continente, mări şi oceane, intrînd în vorbă (sau mai exact, în semne) cu mitocanii lor. Deschidere