Transparenţa veche, nouă Există multe basme populare care plasează palatul fermecat al zînelor în "muntele de glajă" (sticlă); în budism spaţiul pur al iluminării este "pământul de diamant". Există probabil un mit universal al transparenţei, pe care îl descrie foarte bine povestea lui Lewis Caroll: Alice trece dincolo de oglindă, într-o lume paralelă: oglinda reflectă separînd. Transparenţa este un indiciu al purităţii, ca şi albul, numai că albul este opac şi ceea ce pentru indo-europeni era un simbol al nunţii şi al naşterii - rituri de trecere pozitive - la alte popoare era un simbol al morţii. Albul şi transparenţa sînt înrudite, albul este o transparenţă opacă; albul este încă material, transparenţa este materia transfigurată, devenită imaterială. Ea şi-a transcens natura: infernul nu este niciodată transparent, dar paradisul, care este în cer în dogma creştină, este un altundeva transparent, fără calităţi. Este o materie care nu poate opune rezistenţă şi nu mai poate fi descrisă, fiind complet permeabilă. O lume trasparentă este complet permeabilă, ea nu reţine nimic, nu are nici o calitate şi de aceea nu poate fi descrisă, pentru că nu pot fi descrise decît calităţile. Transparenţa este o stare a unei entităţi fără calităţi: Dumnezeu ar trebui să aibă o transparenţă infinită. Cînd a vrut să edifice un monument pentru cele şase milioane de vicitme ale Holocaustului, Luis Kahn a imaginat şase blocuri masive de sticlă: un simbol al inocenţei absolute şi nemăsurabile. Sticla, care e cunoscută din cea mai veche antichitate, era scumpă şi greu de fabricat. Pînă acum cîteva zeci de ani, casele modeste ale ţăranilor aveau la fereastră o băşică de porc, care lăsa să treacă puţină lumină. Lumina era filtrată şi în biserici şi în catedrale, care erau totuşi făcute să primească multă lumină, pentru că lumina era esenţa divinului. Dar divinul nu cobora dintr-o dată: