"Vin americanii!" şi-au spus părinţii şi bunicii noştri îndată după instaurarea ocupaţiei sovietice: a fost un slogan al speranţei naive, inconştiente, necontrazise decît de... fapte, mai exact, de absenţa lor: căci americanii n-au (inter)venit nici ca să sprijine rezistenţa armată din munţii României, nici răscoalele din Berlin sau din Poznan, nici revoluţia maghiară din 1956. După ce-şi împărţiseră lumea la Yalta, victorioşii celui de-al doilea război mondial au omis să comunice şi celor interesaţi (adică împărţiţi) rezultatele deciziei lor, iar aceştia au continuat să aştepte şi unii dintre ei chiar să lupte împotriva ocupanţilor, cu speranţa că americanii vor sfîrşi prin a veni în ajutor. S-au înşelat, desigur, n-au ştiut să înţeleagă faptele în succesiunea lor oricît de surprinzătoare, n-au fost capabili să interpreteze dialectica politicii, pe scurt, n-au fost buni hermeneuţi ai istoriei! De unde să bănuiască însă aceste populaţii oprimate, frustrate, umilite că, pînă şi în cele mai "calde" momente ale războiului "rece", camaraderia de arme americano-sovietică rămînea - cel puţin dinspre partea americană - o valoare intangibilă? Cu timpul, nimeni nu i-a mai aşteptat pe americani în Europa de Est, popoarele şi persoanele încercînd să se acomodeze cu regimurile comuniste ori să se revolte împotriva lor pe cont propriu. O mărturie nobilă şi tragică e adusă de întîmplările de la Praga din primăvara pînă-n vara lui 1968. În orice caz, după deceniile "războiului rece", după experienţa vietnameză şi după implicarea americană masivă în eliminarea lui Salvador Allende, Statele Unite păreau a fi încetat să fie locul de unde vine speranţa. Şi totuşi, n-a trecut prea multă vreme pînă cînd o veche idee europeană, reactualizată şi lansată de un preşedinte american - aceea a drepturilor omului - a devenit o idee-forţă nu numai în lumea politică, dar şi în universul con