Politologi şi istorici renumiţi spun că războiul rece - ca orice război - a avut învinşi şi învingători. Au învins ţările occidentale, conduse de Statele Unite ale Americii. Cele două războaie mondiale din secolul al XX-lea au fost, şi ele, cîştigate de alianţe în care America a avut un rol decisiv. Dar dacă există întotdeauna un preţ al succesului, Statele Unite îl plătesc prin faptul că au devenit, tocmai pentru că au rămas singura super-putere, o problemă: de la aliaţii din Europa occidentală pînă la japonezi şi arabi, în zilele noastre lumea se teme de americanizare. În proporţii diferite, desigur, cu justificări istorice şi culturale diferite, dar utilizînd argumentaţii asemănătoare: globalizarea înseamnă americanizare, elanul tehnologic este o formă de colonizare, standardizarea culturală distruge localismele, Coca-Cola şi McDonald's nu sînt decît buzduganele perfide pe care zmeul le trimite să-i pregătească adevărata descindere ş.a.m.d. Dinspre stînga apărătoare a oropsiţilor de pe toate meridianele ori dinspre dreapta păstrătoare a tradiţiilor, expansiunea americană e privită cu sentimente asemănătoare, chiar dacă

ambalate diferit. Eliberaţi de spaima URSS, europenii vor să-şi afirme o identitate proprie, şi încearcă să o facă prin contrast cu americanii. În multe cercuri, e chiar de bon ton să fii puţin antiamerican. Nici România nu a scăpat de această nouă spaimă. Pe voci diferite, cu sau fără încărcătură ideologică, de pe poziţii înalt culturale sau de la marginea bordurii, am început să avem şi noi opinii despre americanizare. În numele tradiţiei neaoşe sau al nedezminţitului nostru europenism, începem să observăm tot mai des semnele Unchiului Sam. Nu ştim întotdeauna dacă sînt venite "de la ei" sau căpătate "prin noi înşine", dar intrăm - şi din acest punct de vedere - în corul dezbaterii generale. În sine, nu e deloc rău, fie şi pentru faptu