Mi se pare paradoxal că, în timp ce la şcoală copiii învaţă, obligatoriu, că romanizarea este ceva esenţialmente bun, dat fiind că reprezintă un episod din naraţiunea sacră a Etnogenezei, principala grijă a multor formatori de opinie din sistemul nostru de educaţie este să convingă că, pe de altă parte, americanizarea este ceva esenţialmente rău. Variante locale ale folclorului internaţional care căinează "disneylandizarea", "macdonaldizarea", "fastfoodizarea" şi, nu în ultimul rînd, "hollywoodizarea" răsună, cred, şi sub tavanele nu rareori igrasioase ale sălilor noastre de clasă de toate gradele. Vorbesc aici despre paradox deoarece nimeni nu se îndoieşte, presupun, că romanii despre care e vorba în istorisirea mai sus evocată reprezentau o superputere imperială perfect asemănătoare, în sistemul de referinţă al lumii antice, americanilor de astăzi. Desigur, nu este nimic original în această apropiere: situaţia din Europa occidentală de după cel de-al doilea război mondial este denumită, în mod curent, pace americană, după modelul clasic al păcii romane. Pe de altă parte, construcţia politică a Statelor Unite s-a raportat constant la modelul Romei, probabil chiar şi în sensul de a fi învăţat din greşelile care au atras celălalt imperiu pe drumul fără întoarcere al arbitrarului şi anarhiei. Nu mă aştept, aşadar, să surprind pe nimeni prin observaţia de mai sus. Dimpotrivă, contez chiar pe senzaţia că asocierea dintre romani şi americani reprezintă o evidenţă pornind de la care aş putea să întreb: nu e oare uşor ridicol să-ţi faci un titlu de glorie din a te considera "de origine romană", ceea ce înseamnă că eşti produsul unui proces de aculturaţie, şi, în acelaşi timp, să veştejeşti cu patos "americanizarea"? Din acest punct de vedere, elitele intelectuale şi mediatice franceze, care transformă în eroi populari pe dezaxaţii care devastează magazinele McDonal