Aşadar, din 1 iunie a.c., în curtea bisericii "Sfinţii Constantin şi Elena" din Bucureşti se află un bust al mareşalului Antonescu. Nu am nici o îndoială că iniţiatorii acestui eveniment au urmărit, prin asta, şi un capital politic; dar mă tem că dincolo de aparenţe s-ar mai putea afla ceva, ceva cu bătaie spre anul 2002. Ceva ce nu poate fi, în nici un caz, bun pentru aspiraţiile României. Povestea trecută sugera că, aşa cum se întîmplă în cazul personajelor realmente dramatice, Antonescu nu a scăpat dramei nici după moarte: comunismul stalinist l-a demonizat din interes, după cum naţional-comunismul, tot din interes, i-a creat după mijlocul anilor '70 o mitologie perversă (Marin Preda a căzut în această capcană). Autoritar, ghidat de un patriotism orb, rusofob cu vocaţie şi xenofob în doze considerabile fiind (o arată documentele consiliului său de miniştri, publicate în ultimii ani dar evitate de către antonesco-maniaci), ceva din dispărutul Antonescu era pe placul lui Nicolae Ceauşescu, alimentîndu-i acestuia tot mai decrepitele vanităţi de Salvator contrafăcut. În fine, după '90 efigia şi legenda fostului mareşal au devenit arme în mîna "republicanilor" de trei lei chita. Iarăşi, cineva ar spune că nu-i tocmai corect, azi, să aplici acelui Antonescu, cel care a fost, un rechizitoriu strict contemporan şi strict politically correct, menit să inculpe antiliberalismul şi antidemocratismul său - sau, dacă se preferă, apetenţa sa pentru un soi de democraţie într-atît de originală încît în ea încăpea permisivitatea relativă faţă de partidele politice tradiţionale ale ţării, deportările evreilor şi ţiganilor, sprijinul iniţial total faţă de campania din est a lui Hitler, urmat - acesta din urmă - de tolerarea unor contacte cu anglo-americanii atunci cînd, după eşecul de la Stalingrad (iarna '42-'43), înfrîngerea Reich-ului a început să se profileze zi de zi mai