Una dintre ideile cu care am fost obişnuiţi a fost aceea a infailibităţii legiuitorului. Legiuitorul este, în imaginarul colectiv românesc, un fel de demiurg căzut în stadiul de "ales democratic"; el ştie tot sau, măcar, trebuie să ştie tot; el este înţelept sau, măcar, trebuie să fie înţelept; el legiferează soluţia cea mai bună pentru orice problemă sau, măcar, trebuie să livreze soluţia cea mai bună pentru orice i se pune în faţă, ca problemă. Legiuitorul apare societăţii noastre cu un fel de aură mitică; el are soluţia pentru orice, el decide ce şi cum e bine şi ce şi cum e rău, el, investit fiind prin cea mai tare dintre puterile timpului nostru, votul democratic, este depozitarul marilor adevăruri. Dacă nici el nu poate, atunci nimeni nu poate - cam aşa s-ar traduce ceea ce credem despre legiuitor. Nu sînt un mare admirator al "noutăţilor" aduse de post-modernism în gîndirea juridică, dar admit, totuşi, că sînt cîteva idei aduse de această modă pe care trebuie să le luăm în seamă serios. Una dintre ele este contestarea infailibităţii legiuitorului. Legiuitorul, ne spun post-moderniştii, este, şi el, supus greşelii. Dar nu e vorba despre acel tip de greşeli despre care încă anticii ne avertizau că este posibil ca un legiuitor să le comită. Nu este, deci, vorba despre alunecări în despotism, despre iresponsabilitate sau despre eşuări în plin absurd. Este vorba despre greşeli pe care legiuitorul, în context democratic, le poate comite pentru că, pur şi simplu, îi este imposibil să stăpînească domeniul pe care trebuie să-l reglementeze. Mai exact, evoluţiile domeniului supus reglementării pot fi atît de neaşteptate, încît legiferarea să devină, foarte curînd după intrarea în vigoare, nepotrivită sau direct injustă. Într-o carte bine cunoscută specialiştilor din spaţiul dreptului anglo-saxon*, judecătorul Richard Posner scrie că "cele mai multe dintre canoan