Cindva, Horatiu credea ca se stirneste risul atunci cind un pictor reprezinta o fiinta compozita – cap de om asezat pe un grumaz cabalin – sau cind acelasi picteaza o Sirena – femeie „frumoasa sus“, dar al carei trup „se termina oribil (turpiter) cu o coada neagra de peste“. „Vanae species“ sint acestea – se revolta poetul latin in Arta poetica –, adica specii vide, fara echivalent in realitate, ce se nasc ut aegri somnia, precum „visele de om bolnav“. Pesemne ca Horatiu era frustrat ca nu i se daduse ocazia sa admire la Sirena „frumoasa sus“ o pereche de picioare pe masura, si de aici pledoaria lui pentru „adevar“. Dar vorba altui roman – celebru pentru altceva decit Horatiu – „Ce e adevarul?“.

Cel putin pina cind Buffon, in secolul al XVIII-lea, a descoperit de ce Natura nu poate suda un cap de om pe un trup de cal (Centaurul ar avea serioase probleme de digestie, deoarece dintii omului nu sint facuti pentru mestecarea trifoiului, iar stomacul calului nu poate mistui cartofii prajiti), chestiunea adevarului monstrilor era mai curind confuza. (Si de fapt a ramas, in buna masura, si pe mai tirziu.) Ce e real si ce nu pe cararile bestiarului?

Nu sint deloc convins ca pentru cei vechi clasificarea era simpla si clara. In prima sa incercare, Heracle omoara Leul din Nemeea, iar in a doua – Hydra din Lerna. Sa fi fost primul o fiara reala, in vreme ce cu cea de-a doua pasim in gradina fanteziei? Nu cred ca cei vechi faceau asemenea distinctii pedante. Leul, precum si Hydra erau monstri, adica, literal, aratari (de la lat. monstrare – „a arata“), lighioane nemaivazute prin forta si ferocitate. Ca erau sau nu „compuse“ din piese ale altor vietati putin conta, asa ca era greu de stabilit dintre ele ce va fi fost „simplu“ si ce „compus“.

Ca proba, celebra Strutocamila a lui Cantemir: toata lumea crede ca Strutocamila era o concrescenta impotriv