Printre filmele reintrate, dupa o perioada de absenta, in programele HBO (ce-i drept, la ore imposibile, precum 6 a.m.) se numara si pelicula din 1998 a lui Todd Hayes, Velvet Goldmine. Filmul este de doua ori provocator: prin subiect, glamour rock-ul anilor ’70, si prin perspectiva adoptata in legatura cu perioada si fenomenul respectiv.
Reconstituirea epocii de suprematie a glamour rock-ului are ca pretext povestea lui Brian Slade (Jonathan Rhys-Meyers), superstarul disparut fara urma dupa ce si-a inscenat propria moarte. Incercarile lui Arhur Stuart (Christian Bale), ziarist la The Herald, de a afla ce s-a intimplat cu Slade reinvie toate idiosincraziile anilor ’70: pantofi cu talpa groasa, haine stralucitoare, cel mai adesea facute din catifea sau blana, machiaj strident, droguri, revolutie sexuala, homosexualitate, bisexualitate, alcool, rock’n’roll. Filmul incearca sa evite totusi, pe cit se poate, transformarea sa intr-o parada gratuita a tuturor acestor extravagante. Hayes (nu doar regizor, ci si scenarist al filmului) este mai degraba interesat sa prezinte starea de spirit specifica anilor ’70 drept manifestare a unei constante culturale, reprimata in unele epoci, exacerbata in altele: decadentismul.
In Velvet Goldmine, asocierea dintre glamour rock si dandysm (instanta specific britanica a decadentismului) este explicita. Oscar Wilde si al sau personaj, Dorian Gray, sint invocati drept figuri tutelare ale intregii generatii ’70, iar rockerii londonezi sint desemnati drept „dandies ai lumii pop si rock“. Tot in acest sens, este mai mult decit transparenta intentia de a face din personajul Brian Slade o reincarnare perfecta a celui mai celebru dandy al tuturor timpurilor, faimosul George Brummell. Insusirile celui din urma sint transferate, aproape punct cu punct, asupra lui Slade. Chiar de la inceputul filmului, el este descris drept „eleg
