Nimic nu ne mai surprinde sub soarele postdecembrist. Nici măcar împrejurarea că un om poate fi atacat în numele propriilor sale idei şi idealuri, printr-un contorsionism conceptual care divulgă, de nu altceva, măcar o atît de acuzată neînţelegere, încît frizează iraţiunea. Ne propunem, evident, ipoteza cea mai inofensivă, lăsînd momentan la o parte tot ce

s-ar putea spune în ordinea tendinţei, adică a eticului deformat şi deformant, batjocorit. Aceasta înseamnă că spunem textele unui control al logicii, înainte de-a le trece prin prisma unei concepţii anume, la care aderăm. Luăm în considerare suprafaţa demonstrativă ca atare. Dacă din confruntarea schemelor acesteia cu realitatea irecuzabilă vor ţîşni scînteile negre ale absurdului, faptul va avea, cu atît mai vîrtos, o ţinută obiectivă. Formă a poeziei lumii, cum susţineau Breton şi Tzara, absurdul e o formă de gratuitate. Adoptînd postura unui avocat al diavolului, am putea afirma că efectul său imbecilizant ar putea fi prizat ca un drog şi nu neapărat socotit ca o criză a unui sistem propagandistic binecunoscut... Cu asemenea gînduri ne propunem a adnota articolul intitulat Marea neînţelegere (titlu bumerang!), apărut sub semnătura lui Daniel Cristea-Enache, în Adevărul literar şi artistic, nr. 568/2001. Obiectul său: volumul lui Virgil Ierunca, Trecut-au anii... De facto, e o caracterizare generală a personalităţii criticului exilat la Paris. Caracterizare ce debutează sub semnul recunoaşterii unor merite nu de toate zilele, care ar trebui să echivaleze cu un sigiliu al definitivului. Spicuim: "Să lupţi patruzeci de ani pentru o idee, şi această idee să fie eliberarea ţării tale de comunism; să nu cedezi, practic, o clipă, să fii consecvent în această acţiune (...) să-ţi organizezi disperarea, făcînd din ea un registru al conştiinţei; să încerci şi să reuşeşti să "lipeşti" exilul spart în atîtea bis