Să fii scriitor consacrat şi să te dedici criticii pare să devină o modă în literele româneşti. Mircea Cărtărescu încearcă o "panoramare" a literaturii române contemporane, Simona Popescu îi dedică lui Gellu Naum o monografie, Gheorghe Crăciun înclină vizibil către critică în ultimii zece ani etc. În Trafic de frontieră. Proza generaţiei '80. Strategii transgresive, Adrian Oţoiu, un scriitor deja foarte apreciat, cu un stil bine consolidat, încearcă o descriere completă a prozei optzeciste. Dacă în perioada interbelică alunecarea era inversă, de la critică la literatură (Garabet Ibrăileanu, G. Călinescu, E. Lovinescu), acum avem de-a face cu un fenomen tipic postmodernităţii, cred. Călinescu spunea că nu poţi fi critic fără să încerci (să ratezi) în literatură - axioma pare să se fi dat peste cap de douăzeci de ani încoace: nu poţi fi scriitor bun dacă nu scrii (ratezi, dacă e cazul) critică.

Nu voi discuta aici acest fenomen destul de interesant, ci unul mult mai restrîns pe care Trafic de frontieră îl reprezintă din plin: acela de a amesteca teoria literară şi critica, două "meserii" distincte. Subînţelege demersul "teoretic" o valorizare de tip critic? O întrebare care bîntuie esteticile de la sfîrşitul secolului XIX, începutul secolului XX. Putem face teorie, avînd drept material o carte proastă sau insuficient consacrată? Evident că nu. Teoria are în vizor alte lucruri decît evaluarea unei cărţi de literatură. Al doilea pas ar fi întrebarea dacă putem împăca teoria cu discursul specific evaluării critice. Adrian Oţoiu crede că da. Şi aşa ia naştere o "struţocămilă" exotică şi, rămîne de văzut în ce măsură, valabilă. Iniţiativa nu diferă mult de ambiţiile majorităţii criticilor români: să scrii o istorie literară, exhaustivă sau nu, pentru a te consacra. Persistă ideea că nu poţi fi critic dacă nu scrii o "istorie", o ficţiune (fie ea cît de erudită)