Rusia nu acceptă ca Statele Unite ale Americii să-şi apere coastele de nimicitoare rachete, - de pe acum aflătoare în silozuri cunoscute -, printr-un scut ale cărui costuri numai ele îl pot suporta. Oricine ar avea o cât de cât limpede ştiinţă a modului de a fi al foştilor - şi viitorilor - noştri vecini din Răsărit, nu s-ar îndoi că, în posesia unui asemenea sistem de descurajare a agresiunii, în puterile sale de a-l monta şi activa, Moscova n-ar mai întreba pe nimeni şi ar trece la treabă, explicând, eventual, că, în puzderia de probleme în care n-are de dat nimănui socoteală, se află şi aceasta. Dar, o dată momentul de criză depăşit, ar fi oricând dispusă la reconciliere.
Diplomaţia rusă, itinerantă sau la ea acasă, se teme că, aderând noi românii la Pactul nord-atlantic, şansele unificării cu Republica Moldova s-ar spulbera dramatic şi, pentru că au la inimă dorul nostru de a reveni la hotarul estic din prima parte a lunii iunie 1940, ne adresează preţiosul sfat de a purcede mai degrabă pe calea integrării europene. Ulterior, şi dacă ar mai fi cazul, ne-am putea recidiva strădania de a fi şi membri NATO. Cu care, în timp, şi Federaţia Rusă s-ar putea reconcilia.
Cum după estimări nici ocru pesimiste, nici de trandafiriu optimism, până să corespundem normelor Uniunii Europene va mai trece un lustru şi poate chiar două, tot atâţia mari de ani, aderarea la NATO s-ar suspenda sine die, factor căruia i s-ar mai adăuga şi hazardul ce pune moartea sultanului înaintea celei a măgarului. Dacă, mai pe urmă, integraţi în cele două formaţiuni, în una din ele sau mereu pe dinafară, Moldova nu ar reveni la matcă, ci precum se vede, se va prinde tot mai strâns în plasa de oferte a C.S.I., la mijloc va fi propria-i voinţă, asupra căreia Rusia, frământată de patima de a o şti cât mai grabnic întoarsă în străvechiul hotar românesc, n-are mijloace democratice de
