Indiscutabil, unul dintre cele mai importante momente a fost sărbătorirea promoţiei 1961 a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, aşa cum se numea atunci. O promoţie numeroasă, cu patru grupe. Clasa profesor Ion Finteşteanu, asistenţi - Sanda Manu, Dem Rădulescu, Alex. Lungu; clasa prof. George Dem. Loghin, asistenţi - Lucian Giurchescu, Horea Popescu, Virgil Popovici; clasa prof. Moni Ghelerter şi Sorana Coroamă Stanca, clasa prof. Dina Cocea, asisten Ion Cojar. Orice întîlnire cu colegii promoţiei după 10 sau 20 de ani este emoţionantă. Dar după 40... Această sărbătorire s-a făcut cu fast şi a creat, firesc, destulă vîlvă. Luni, 4 iunie, la Casandra s-a strigat catalogul. Atmosfera era destinsă, glumele nu pridideau să se rostogolească în cascade. Amintiri, ironii, prietenii de-o viaţă, nostalgii. Moni Ghelerter le spunea şi acestor, cîndva, studenţi în dialogurile pe care le provoca despre ceea ce trebuie să fie un actor că, în afară de o calitate pe care n-o putem defini exact - talentul, major este încă un lucru: individualizarea personalităţii şi punerea ei în valoare. Unii au învins mai repede, alţii niciodată. În această meserie, şansa - hazardul îşi joacă atuurile. Fără discuţie, doi dintre cei mai importanţi actori ai teatrului românesc sînt Marin Moraru şi Gheorghe Dinică. Colegi la clasa Dinei Cocea, ei au plecat la drum împreună, l-au întîlnit pe Esrig şi au jucat la Bulandra Nepotul lui Rameau la începutul anilor '70, la Comedie, sub direcţia Radu Beligan, Troilus şi Cresida şi Capul de răţoi, tot în direcţia de scenă a lui David Esrig. Spectacole remarcabile, de referinţă, la care şi astăzi se fac mereu trimiteri, se dau "citate", se invocă stilul şi şcoala lui Esrig, performanţele extraordinare ale lui Dinică şi Moraru, mai ales sub bagheta marelui lor regizor, plecat după tezele din iulie în Germania. Ca atîţia ş