Canonul occidental, cartea profesorului american Harold Bloom din 1994 (apărută şi în versiune românească la Editura Univers, în 1998) reprezintă nu numai o apologie nostalgică a valorii estetice, dar şi o relectură şi situare a cîtorva dintre marii scriitori ai tradiţiei euro-atlantice. Harold Bloom e un mare cititor şi un mare interpret, dar analizele lui seducătoare şi memorabile nu pot fi rezumate. Ideile din prologul şi din epilogul cărţii sale merită, la rîndul lor, să fie discutate pe larg pentru îndrăzneala, noutatea şi pregnanţa lor.

Mă voi opri acum doar asupra raportului complex care apare în definiţiile sale între originalitate şi influenţă pentru ca apoi să comentez implicaţiile listei canonice care încheie volumul.

În accepţia pe care i-o dă Bloom, originalitatea e departe de a fi una absolută chiar dacă nu putem face abstracţie de prezenţa unui concept înrudit, mai radical, - e vorba de stranietate. Aşa cum o apreciază el, "marea literatură ţine întotdeauna de rescriere sau revizionism şi se bazează pe o lectură care face loc sinelui sau acţionează astfel încît să redeschidă "vechi opere în faţa noilor noastre suferinţe". "Originalul nu e original, adaugă teoreticianul, invocîndu-l pe Emerson, (dar) inovatorul ştie cum să împrumute". Avem, cum se vede prea bine, de a face cu un concept moderat, deloc romantic, de originalitate, o originalitate "ce trebuie să se îmbine cu moştenirea şi cu anxietatea influenţei".

Influenţa e concepută, de fapt, de Harold Bloom ca intertextualitate activă în-tr-un sens, anxioasă (dar nu mai puţin activă) în alt sens: acţiunea ei se desfăşoară în vecinătate temporală sau la distanţă) înlăuntrul aceleiaşi limbi sau dincolo de frontierele lingvistice. Ea ne apare ca un mod al propagării canonice. Încă o dată, relaţia între ceea ce în comparatismul tradiţional se numeşte emiţător şi receptor nu este