Una dintre instituţiile care-i aducea pe comunişti până în 1989, ba chiar şi după, în pragul nebuniei este Amnesty International. Meritele acestei organizaţii sunt incontestabile şi, dacă nu mă înşel, ele au fost răsplătite chiar cu un Nobel pentru pace. Semnalarea abuzurilor politice, a persecutării nevinovaţilor, apărarea dreptului la liberă exprimare şi circulaţie şi-au avut în celebra instituţie un veritabil campion. Activitatea din clipa de faţă, centrată mai ales pe ţările cu deficit democratic, continuă să fie esenţială pentru păstrarea demnităţii fiinţei umane. Nenumăraţi dizidenţi din U.R.S.S., dar şi din întreg lagărul comunist (y compris China) ori din Africa sau America de Sud îşi datorează notorietatea şi chiar viaţa admirabilei Amnesty International.
Nu ştiu dacă Ion Iliescu s-a gândit la faima lui Chiţac, Stănculescu, Miron Cozma şi ceilalţi atunci când a conchis că poate fi, de unul singur, dacă nu un Amnesty International, măcar unul National! Cum economia merge splendid, cum grevele au supravieţuit doar în manualele de istorie, cum libertatea de circulaţie în străinătate a românului e un fapt împlinit, cum populaţia plesneşte de fericire, dl. Iliescu şi-a spus c-a venit momentul reconcilierilor. După ce-a fost amnistiat de către Rege (pentru că asta e semnificaţia celei mai recente vizite a Monarhului, de pe urma căruia n-a avut, se pare, de pierdut nici familia regală!), dl. Iliescu s-o fi gândit să treacă mai departe torţa olimpică a iertărilor. în Franţa medievală, se credea că una din puterile de origine divină ale monarhului este să vindece, prin atingerea mâinii sale, gâlciul. în România post-comunistă, Ion Iliescu îşi foloseşte cel de-al treilea mandat pentru a vindeca asasinatele din decembrie 1989 şi din iunie 1990, cum şi variatele ciomăgeli aplicate de către "ortaci". Orişicâtuşi, un progres istoric!
Nu mă mai obosesc
