A trecut de mulţi ani momentul cînd românii se lăsau impresionaţi de apeluri. După mai multe rînduri de alegeri realizate în condiţii de tot mai curată libertate de exprimare a opţiunii cetăţeanului, nici n-ar mai fi trebuit, teoretic cel puţin, ca în România să se simtă nevoia alcătuirii de Apeluri. Acestea însă tot apar, de unde nu te aştepţi. Preşedinţia face apeluri către populaţie, I.P.F. Teoctist a făcut de Paşti un asemenea apel, premierul Năstase lansează şi el, periodic, apeluri şi dacă mai luăm în calcul apelurile care vin din partea organizaţiilor civice, a partidelor nebăgate în seamă şi a personalităţilor frustrate constatăm că, de fapt, românii sînt în permanenţă bombardaţi cu apeluri. Prima întrebare care îmi vine în cap e de ce?

N-avem, slavă Domnului, guvern provizoriu, preşedintele ţării s-a văzut la Cotroceni în urma unui vot liber exprimat, Parlamentul e cum e, tot după cum au vrut cetăţenii. Avem ONG-uri de tot felul, o presă liberă, o Justiţie aşijderea; ce ne mai lipseşte în România, încît toate instituţiile să-şi facă treaba, iar populaţia să reacţioneze normal faţă de o funcţionare normală a acestor instituţii?

Răspunsul pe care îl tot aud e că românii încă n-au înţeles cu ce se mănîncă democraţia şi că văd în asta un fel de exercitare a bunului plac al fiecăruia. Din acest motiv ar fi slăbit autoritatea instituţiilor statului şi, de aici, nevoia periodică de apeluri de tot soiul.

Dar românul obişnuit e cel care se joacă cu legea în România răsucind-o aşa cum îi convine? Românul obişnuit zădărăşte opinia publică anunţînd-o că va lua la puricat toate privatizările, ca şi cum toate ar fi fost frauduloase? Românul obişnuit sare la jugulara Justiţiei pentru că a dat sentinţe valabile ieri, dar neconvenabile azi? Şi în sfîrşit, românul obişnuit e de vină că a fost învăţat ieri sau alaltăieri să înjure ceea ce i se cere s