Anul trecut s-a încheiat la Paris cu o nouă dispută în jurul rolului pe care-l mai are de jucat intelectualul francez în secolul XXI. Polemica renaşte periodic din cenuşa ei. S-a presupus o clipă că ea se va stinge de la sine după ce speranţa utopică s-a dizolvat o dată cu ideologia ce-i dăduse naştere: comunismul. François Furet avea însă dreptate în ultima pagină a lucrării sale Le Passé d'une illusion când profetiza că, văduvit de acest trecut, intelectualul francez va continua a trăi în nostalgia sa, democraţia, simplă gospodărire a cetăţii, nefiind în stare să-i satisfacă dorinţa de absolut. Lista erorilor intelectualului de stânga în contribuţia adusă potemkiniadelor organizate de Kremlin a fost atât de des evocată încât azi nu voi mai insista asupra ei.

Dacă intelectualul francez s-a compromis susţinând în general comunismul (cele câteva excepţii ale lucidităţii critice, de la Raymond Aron la Koestler sau de la Camus la Alain Besançon nefăcând decât să confirme regula) nu ne este îngăduit să uităm că tot lui îi datorăm demarxizarea galopantă din anii '70, sprijinul masiv adus disidenţei din Răsărit, transformarea într-o armă ideologică decisivă a Chartei drepturilor omului, deci în bună parte chiar implozia comunismului.

De ce mă opresc la Paris în loc să mă refer la intelectualul occidental în general? Fiindcă Parisul intelectual nu poate trăi fără discuţia de idei şi numai aici ea dobândeşte accente patetice, de negăsit aiurea. Evident că de când a dispărut Gulagul mental, Parisul, devenit mai cenuşiu, nu ştie cu ce să-şi populeze ringul. A fost deci mai mult decât binevenit pamfletul lui Régis Debray, intitulat enigmatic I. F. *)(adică intelectualul francez) studiat în două ipostaze: I. O. Intelectualul originar (cel al afacerii Dreyfus) şi I.T. (intelectualul "terminal") căruia Régis Debray îi rezervă toate săgeţile sale. Atât de înveni