Volumul Amurgul gândurilor reprezintă penultima carte scrisă de Cioran în limba română, a cărei expresivitate poetică avea să o regrete invariabil la Paris. Dacă suntem îndreptăţiţi să ne îndoim de sinceritatea multor afirmaţii clamate repetat şi ostentativ în cărţile, scrisorile şi interviurile realizate în Franţa, nu s-ar putea totuşi detecta nici o urmă de ipocrizie în privinţa "dorului fără saţiu" provocat de ruptura scripturală de limba română, ce a marcat chiar o criză a identităţii lingvistice. Deşi i se recunoaşte îndeobşte lui Cioran calitatea de "gânditor privat", pe care, de altfel, el însuşi şi-a asumat-o, nu s-a insistat îndeajuns însă asupra caracterului primordial vădit de vocaţia sa scriitoricească. Înainte de a fi orice altceva, el este un scriitor care şi-a cultivat într-o manieră inconfundabilă umorile şi obsesiile. Şi în textele reunite între coperţile volumului amintit, întâlnim aceeaşi şlefuire atentă a instrumentului lingvistic, astfel încât tensiunea ideatică depinde, în mod constant, de căutarea deliberată, deci stilistică, a polarităţilor semantice ale cuvintelor. Or, cum bine se ştie, aceasta este şi una dintre "metodele" poetice consacrate. Iată de ce apreciem ca simultan retorică şi înalt revelatoare următoarea interogaţie: "Va descifra cineva cândva drama de a fi nevoit să traduci dialectic lacrimile, în loc să le laşi să curgă-n vers?" (op. cit., Humanitas, 1991, p. 125).

Orice clasificare a tipurilor structurale ilustrate de textele cioraniene va identifica, în ordinea crescândă a concentrării scripturale, eseul, fragmentul, aforismul, iar modalitatea esenţialmente literară a scrisului său va fi monologul confesiv-reflexiv. Asocierea paradoxală dintre "fierbinţeala" lirică a discursului şi "răceala" deliberativă a gândirii este proprie unui mental crepuscular, afirmat de Cioran în toată creaţia sa. Acest mental constituie