Personajul-cheie al lumii filmului a fost, este şi va fi Producătorul. Americanii ştiu cel mai bine asta, de vreme ce, la strigarea Oscarului pentru cel mai bun film, pe scenă nu urcă regizorul ci producătorul, omul căruia un film îi datorează, propriu-zis, existenţa.
Se ştie, nici o altă artă nu e atît de dependentă de "suportul material" şi de "ceilalţi" cum e filmul. Un film făcut de un artist neînţeles, pentru sine, un "film de sertar"e un nonsens. În materie de cinema, reevaluările timpului nu pot fi, nici pe departe, la fel de spectaculoase ca în literatură sau în pictură. Filmul este sau nu este! Dacă filmul românesc e mort, lucrul se datorează, poate, în primul rînd, absenţei producătorului autentic din peisajul autohton. A devenit un loc comun ideea că "nu sînt filme pentru că nu sînt bani". Nu banii îi lipsesc filmului românesc ci producătorii, adică oamenii capabili şi să găsească bani, şi să ştie ce să facă cu ei, şi să ştie cum să imprime o traiectorie produsului finit, adică filmului. Înainte de '89, unicul producător era statul (interesat de film ca instrument de propagandă; v. Lenin: "cinematograful e, pentru noi, cea mai importantă artă"...); după '89, pentru statul "democratic" şi sărac, existenţa unei cinematografii naţionale n-a mai figurat printre priorităţi. Iar pe terenul viran nu s-a impus nici un producător puternic, mai degrabă cîţiva producători "delegaţi" ai unor producători străini. Din motive obiective (ex. lipsa unui parc de săli adecvat) şi din motive subiective (ex. lipsa talentului de producător, pentru că e vorba, şi aici, de un talent), puţinele experienţe "private" în materie de producţie de film, în toţi aceşti peste zece ani, s-au dovedit lamentabile. Cei care au investit, sporadic, ceva bani în ceva filme, s-au dovedit nu nişte pionieri în meseria, nascîndă, de producător de film în România, ci nişte aventurieri de
