12 august 1991, Roma. Întîi l-am visat pe Petru Dumitriu. Să visezi aşa ceva... Avea breton, gen Cicero, şi o coroană de lauri pe cap. Uite, domnule, îmi spuneam în vis, băiatul... (căci era tînăr) a ajuns ştab şi-aici... Era clar. Într-un oraş mort ca acesta, dai numai de fantome, năluci... Cezar... Octavian... Brutus... Antonio... Cât trăsesem eu nădejde că am să dau şi de Tacitus, cu care aveam mai de mult o vorbă... Nimic, numai şefi politici şi militari.
Roma? făcea călugărul în sutana lui de culoarea castanei, toamna, căzută pe asfalt... Roma? se întreba, ori mă întreba anume pe mine, incapabil de orice răspuns, pe cînd tonul lui era tonul unui tip care ştie multe şi ţi-ar fi servit pe loc sute de răspunsuri...
Mă aflam pe a cincea sau a şasea colină imperială a Romei, acolo unde văzduhul, de atîta măreţie, violenţă, evlavie sau pietate, ură sau adoraţie sau devoţiune;... acolo, pe colina numărul cinci ori şase din cele şapte, istorice, aerul, pe cînd urci treptele încetul cu încetul, făcîndu-se greu, dar, de la un anumit punct, începi să te pomeneşti că-l ronţăi încet ca pe un pesmete milenar... bimilenar... descoperit undeva în cala putrezită a corabiei lui Noe... Ce poveste...
Spusesem asta dintr-o suflare; şi, cum şedeam înaintea cabinei de nuc sau de abanos a confesionalului, unde se vorbeau toate limbile, mai toate, dintre cele importante, minus româna, ca să vedeţi... Ne plîngem că n-avem cutare, cutare, deşi despre ce e mai important nici nu ne sinchisim; că, mă rog, puterea noastră de a comunica este atît de mică, de neînsemnată; asta-i chestiunea că, vorbind româneşte, nu baţi mai deloc departe; în orice caz, niciodată pînă în locul la care ai vrea să ajungi; nu se aude, nu se înţelege, orice ai face, fir-ar al naibii să fie de competiţie şi de subdezvoltaţi şi de eficienţă; şi mai vrem să intrăm în Europa!...
Credeam
