Mi-amintesc că la scurtă vreme după ce am devenit redactor la "România literară" m-am dus la biblioteca Facultăţii de Litere şi am cerut spre consultare colecţia revistei pe ultimii trei sau patru ani. Frumos legată, într-un format de broşură care respecta perfect dimensiunile revistei propriu-zise - cum de altfel cititorii care obişnuiesc a frunzări la bibliotecă reviste sau ziare mai vechi probabil ştiu - colecţia era uşor de citit şi oferea avantajul unei lecturi coerente pe o lungă perioadă de timp. Anumite lucruri care poate chiar şi la momentul survenirii lor vor fi trecut puţin observate - o înţepătură între critici, promisiunea unei reveniri, aluzii la discuţii anterioare - deveneau foarte clare, pregnante, şi foarte utile mie, cum utile sînt oricui ar fi interesat să facă un studiu asupra revistei noastre, sau a oricărei reviste de fapt. Plăcută a fost acea lectură, şi la data respectivă nici nu mi-aş fi putut-o închipui petrecîndu-se în altfel de împrejurări. Dar într-o bibliotecă americană o colecţie de periodice nu poate fi citită în acest format tradiţional, pe hîrtie. Orice revistă sau ziar mai vechi de cîteva luni, sau cel mult un an, sînt filmate, informaţia e transferată pe o microfişă şi poate fi accesată pe un ecran special. Scena clasică de film poliţist american în care un personaj descoperă misterul crimei citind pe ecran un articol apărut într-un ziar vechi va face poate această noţiune de microfişă mai familiară cititorului. Suspense-ul, revelaţia produsă în momentul în care o minusculă pată pe monitor e mărită şi devine fotografie ori text, iată cum filmul creează o aură glorioasă în jurul noţiunii de microfişă. Pînă să citesc eu însămi de pe o microfişă aveam convingerea că lectura va decurge perfect normal, că voi avea şi eu, nestingherită, revelaţii precum cele ale detectivilor din filmele poliţiste. Însă prima experienţă de acest fe