Aud, in ultima vreme, ba chiar si citesc prin diverse scrisori deschise, niste reprosuri al caror tilc nu-l prea pricep. Scriitori din provincie (a se citi asa cum am scris, adica nearticulat!) se dau de ceasul mortii ca subsemnata le-a spus molii, intr-un articol publicat in Observatorul cultural, nr. 61 din 2001. Domnilor scriitori, stimati colegi, sinteti in eroare! Nici o clipa nu mi-a trecut prin cap (sau prin condei) gindul de a asocia acest cuvint cu Domniile voastre. Trebuie sa recunosc, insa, ca din articolul cu pricina – de aceea va si scriu – a cazut – exclusiv din ratiuni de spatiu! – un paragraf.
Unul introductiv, in care povesteam, de fapt va reaminteam cum s-a „autoales“ fostul presedinte al Uniunii Scriitorilor, Laurentiu Ulici, cu mina unor obscuri adunati de pe coclauri si bagati in Uniune, in preziua alegerilor trecute. Acestia erau moliile, cit despre paragraf, inca mai cred ca putea sa lipseasca fiindca sint destule alte lamuriri in textul cu pricina. Atit de multe, incit am sentimentul ridicolului si al prostiei, incercind sa demonstrez acum niste evidente. Sa nu spuneti ca nu stiati ce s-a intimplat la alegerile trecute, ca aceiasi (iar as zice molii, daca nu m-ar constringe regulile acordului!) au ramas pentru eternitate la dispozitia conducerii Uniunii Scriitorilor! Sa nu spuneti – pacatele mele! – ca aceasta conducere, oricum i s-ar fi spus, la momentul Conferintei Nationale tot Uricaru se numea!
Sa presupunem ca eu chiar v-am jignit (va jur ca n-am vrut sa se inteleaga asa ceva!), dar si astfel stind lucrurile, nu va suna oare enorm faptul ca dl Nicolae Manolescu pierdea peste o suta de alegatori – asa justifica Domniile lor schimbarea de macaz! – doar pentru ca Doina Tudorovici fluierase in biserica? Ce silogism o mai fi si asta? Daca eu spun: in orasul Timisoara sint niste molii, timisorenii trebuie sa inteleaga
