Cannes-ul (Le festival international du film) nu inseamna numai filmele pe care le vezi, incolonat disciplinat in rinduri-rindurile de critici/ziaristi acreditati, ci si filmele pe care le pierzi: pentru ca ai ajuns prea tirziu, pentru ca – desi ai stat la coada – n-ai putut sa intri, pentru ca ai preferat sa vezi altceva sau, pur si simplu, pentru ca n-ai avut chef sa le vezi... Recuperam, aici, „filmele fiecaruia“, adica acele pelicule vazute de fiecare in parte. Iar in numarul urmator al Observatorului... vom reveni cu o discutie despre filmele asiatice – vedetele festivalului de la Udine, ale recent-incheiatului festival de la Bucuresti si, doar ca semivedete, ale Cannes-ului.

M.C.: Cu alte cuvinte, e timpul sa ne uimim unii pe altii. Si da, recunosc ca, de fiecare data cind te desprinzi de grup si „te risti“ cu un alt film decit cel la care se inghesuie toata lumea, undeva in fiinta ta te rogi ca acel film sa fie bun de ceva, pentru a avea un ascendent asupra celorlalti, pentru a-ti putea aroga macar putin din dreptul de a-l fi descoperit si de a-l recomanda ca fiind si „al tau“ un pic. Asa am ajuns eu la italianul Almost Blue, inclus in Saptamina criticii, despre care stiam ca ii adusese regizorului Alex Infascelli un David di Donatello la recenta ceremonie a „Oscarurilor italiene“. Bun. Pentru un film italian, e altceva, e un semn ca se misca ceva, ca tinerii regizori incep sa gindeasca direct in imagini, ca tehnica moderna nu e lasata, dispretuitor, deoparte. Din aceste puncte de vedere, ai fi dispus poate sa treci peste povestea in sine, un soi de Seven de mina a saptea (de unde criminalul pervers), reciclat grosier din Tacerea mieilor (de unde jodie-foster-ita de serviciu) si alte pelicule cu criminali in serie. Exista citeva imagini solide care salveaza filmul de la mediocritate: o tastatura de computer naclaita de singe (e cea de la ca