„Tis but thy name that is my enemy/ Thou art thyself, though not a Montague“ – iata celebrele cuvinte prin care Julieta declara razboi identitatii sociale a iubitului sau. Pare logic: ea este o Capulet, el un Montague, iar familiile lor se dusmanesc. Daca familiile lor ar fi altele, ar avea alte nume, iubirea lor ar fi licita. In consecinta, fata exclama:
„…Ce-nseamna Montague? Nici brat,
Nici mina, nici picior, nici chip, nici alta
Bucata dintr-un om. Alt nume ia-ti!
Ce-i numele? …“
Mai departe, insa, spusele ei capata un aer bizar: caci dintr-o data, Julieta incepe sa se refere nu la numele de familie, ci la numele de botez – la „Romeo“, care-i este, si acesta, dusman. Mai intii vine comparatia cu roza, care orice nume ar avea, ar mirosi la fel de dulce. Dar oare „that which we call a rose“ are si un nume de familie? Nu, cel putin inainte de Linné, care, primul, a denumit roza salbatica, sau macesul, sau rasura, prin gen si specie: „rosa rugosa“ (adica „rosa ridata“)
Ca supararea Julietei se muta de pe numele de familie pe prenume se vede clar:
„…Ce noi numim rasuri
Tot dulce-ar miresma, oricum le-am zice;
La fel si el: de nu-l mai chem Romeo,
Tot fara de cusur si drag ramine
si-atunci, Romeo, leapada-al tau nume,
Caci nu-i crimpei din tine…“ (which is no part of thee).
Te poti intreba pe drept cuvint ce a vrut Shakespeare sa spuna cu asta. Supararea pe numele de familie avea sens, in vreme ce aceea pe prenume pare surprinzatoare si chiar absurda, afara doar daca ea nu e adusa strict de asocierea de idei cu roza, care, cum spuneam, nu avea pe atunci, biata, nume de familie.
Dar cum ar putea deranja un prenume? Poate, fiindca nu a fost bine pus. In dialogul Cratylos, personajul cu acelasi nume, discipolul lui Heraclit, isi ride de un anume Hermogene, spunindu-i ca nume
