Era decembrie, dar nici un fulg de zăpadă nu căzuse în iarna aceasta. Biserica Mavrogheni gemea de lume, iar cei care nu încăpuseră înăuntru stăteau cuviincios în prelungirea pridvorului, după care rîndul se întorcea cu faţa spre biserică şi se întindea de-a lungul curţii pînă aproape de poartă. Oamenii aflaţi în acest rînd puteau vedea soldaţii din garda de onoare, aliniaţi în dreapta scărilor bisericii, purtînd berete albastre şi mînuşi albe. Soldatul de la piciorul scării ţinea pe braţe o pernă din catifea mov pe care se puteau vedea panglicile şi metalul strălucitor al unei decoraţii. �Cîte fiinţe, îmi spuneam, poate strînge laolaltă o absenţă şi ce complicitate se naşte între ei în numele celui mort!"

Slujba era făcută de-un înalt sobor, iar patriarhul însuşi citea liturghia. Groapa aştepta, gata făcută, în curtea bisericii şi cînd am văzut-o de-aproape m-a uimit adîncimea ei. Dădeai peste ea, pe mîna stîngă de cum intrai în curte pe sub clopotniţă, la cîţiva metri de zidul care despărţea incinta bisericii de stradă.

După slujbă, aşa cum se face, sicriul a fost adus la groapă pe umerii prietenilor şi pe mine lucrul acesta - ca şi la înmormîntarea lui Noica - m-a trimis cu gîndul nu la un ritual autohton, ci la un fel înalt de a sublinia în toată măreţia ei statura celui purtat către moarte. Mă fascinează legănarea mersului în acelaşi pas al bărbaţilor care poartă sicriul. Ei nu pot fi oricine, ci numai discipoli sau prietenii lui apropiaţi, cei care, în viaţă, au fost pentru cel dispărut emulii sau egalii lui. Numai ei au dreptul să adauge episodul final la suma episoadelor trăite împreună, prin care s-a alcătuit un destin comun pe cîmpul de luptă invizibil al vieţii. Prin ridicarea sicriului pe umeri orizontalitatea celui mort - şi oarecum înfrîngerea lui prin moarte - este anulată pentru o clipă şi el îşi capătă, prin glorificarea prietenil