Leonard Woolf a rămas în istoria literaturii mai cu seamă ca editor al operelor Virginiei Woolf şi prin asociere cu elita literară britanică a începutului de secol XX, aşa-numitul grup Bloomsbury. Autorul unor respectabile cărţi pe teme social-politice, sau biografii ale unor contemporani celebri, Woolf nu poate fi judecat obiectiv ca autor, pur şi simplu cu măsura pe care am aplica-o oricui altcuiva, căci implicarea lui într-un alt fel de proiect, mult mai personal şi totodată depersonalizat - editarea romanelor Virginiei - l-a consacrat mai presus de orice altceva. Dacă astăzi s-ar descoperi un roman genial semnat de el, istoricii literari ar fi realmente puşi la grea încercare şi poate că mulţi s-ar grăbi să infirme paternitatea, atribuind-o mai curînd tot genialei soţii. Aceeaşi consacrare via Virginia Woolf l-a şi impersonalizat pe Woolf: alături de veşnicele ape tulburi ale psihicului soţiei, el apare drept companionul calm, stăpîn pe situaţie, lucid, calculat, cu perfectă priză la realitate. Într-un cuvînt, prozaicul Woolf, dispus să-şi consacre viaţa altcuiva, altora (nu s-a ocupat doar de cărţile Virginiei, ci a fost implicat în toate activităţile editoriale ale celebrei Hogarth Press, care la vremea respectivă publica operele unor Freud, Cehov, T.S. Elliot, sau Maxim Gorki), poate pentru că propria sa viaţă lăuntrică oferea prea puţine. E un raţionament crud şi foarte posibil nedrept, o ştim bine, dar e totuşi concluzia pe care inevitabil ne grăbim să o tragem în astfel de situaţii. Dacă s-ar descoperi un jurnal Leonard Woolf, sau o corespondenţă plină de detalii pasionante, care să releve un altfel de Woolf, cu propriile sale tenebre, cu secrete nemărturisite nimănui şi mistere inexplicabile, cum ar proceda istoricul literar?

Întrebarea, de data aceasta, nu mai este pur ipotetică. De curînd au văzut lumina tiparului un număr impresionant de sc