Am privit cu uimire şi cu un început de scârbă felul deprimant în care oamenii din răposata Convenţie Democrată acceptau, cu ani înainte de termen, ideea că vor pierde alegerile. Şi, mai apoi, resemnarea de miel dus la cuţit la ştirea că vor fi daţi afară din funcţii. Fără îndoială, mulţi dintre ei nici n-aveau ce căuta prin ministere, centrale şi agenţii guvernamentale. Ajunseseră acolo doar din slugărnicie faţă de lider - şi tot din aceleaşi motive plecau. Fireşte, nu chiar toţi făceau parte din clientela politică şi nu toţi erau nişte nulităţi. însă ceva structural dubios, felul în care Convenţia Democrată propulsase un lider sau altul (inclusiv la preşedinţia României) se răzbuna în lipsa de bărbăţie a "soldaţilor" aflaţi pe poziţii înaintate. Mârşăviile din primăvara şi vara lui 1992, jocurile penibile de culise, politicisismul senil al liderilor "istorici" au împiedicat, pe de o parte, apariţia unor forţe politice ale modernităţii, iar pe de alta au instaurat o politică de cadre centrată pe outsider-i.

Din acest motiv, tresar de fiecare dată când cineva are curajul să spună lucrurilor pe nume. Adevărul a devenit în România mileniului trei un lux, iar onoarea o zeflemea pe care-o mai îngaimă doar beţivii! Un vechi prieten, supravieţuitor prin interstiţiile Ministerului Educaţiei, îmi spunea mai zilele trecute că noua putere a adus, pe lîngă faimoasa-i incompetenţă, şi un nou tip de om. De la securistul cu ceafă groasă, ce fojgăia prin clădirea din Nuferilor la începutul lui 1990, s-a trecut la aşa-zisul "specialist-sindicalist", care-a luat cu asalt ministerul, urmat, după 1996, de ex-bursierul occidental, de "engiositul" bun la toate şi la nimic. Dar nici unul dintre tipurile profesional-umane invocate nu se compară cu cel paraşutat în ultimele luni în minister. Noua categorie nu poate fi definită nici social, nici fiziognomic, ci moral: omul rău. U