Foarte greu ar fi fost de găsit în voluminosul roman Povestea marelui Brigand, din 2000, semnele romanului apărut acum, Simion liftnicul. Petru Cimpoeşu îşi aplică de astă dată o drastică cenzură şi rezultatele se văd. Au dispărut pasajele plicticoase şi dezlînate şi o dată cu ele tendinţa de a scrie lung. în Simion liftnicul, Petru Cimpoeşu are timp să scrie scurt, romanul pare lucrat, corectat şi reluat, e o mică bijuterie de umor sec, de ironie şi parodie bine ţinute în frîu, o frescă în linii esenţiale a societăţii româneşti postdecembriste.

Romanul nu are o singură poveste, ci mai multe, după principiul povestirii în ramă şi poate nu întîmplător locul în care personajele se adună să-şi spună păsurile de oameni ai tranziţiei se numeşte, în limbajul conspirativ al celor doi îndrăgostiţi clandestini, Hanul Ancuţei. Cartea e subintitulată "roman cu îngeri şi moldoveni" şi dincolo de comicul celor două substantive alăturate, prepoziţia are un rol foarte important. Pentru că este vorba despre o carte cu foarte multe ingrediente, după o reţetă gastronomică apreciată de consumatorul actual: cît mai multe elemente ambalate împreună şi uşor de consumat. Important aici este conţinutul, ce fac şi mai ales ce spun aceşti moldoveni şi mai puţin tehnica narativă care nu e spectaculoasă. Un observator atent şi un ascultător fin se plimbă prin diversele apartamente ale unui bloc din Bacăul zilelor noastre şi înregistrează sunetele şi gesturile cotidiene. Nu o face cu maximă fidelitate, dar nici cu intervenţii auctoriale. Foloseşte însă un fel de amplificatori de sunet şi încetinitori de imagine, în aşa fel încît cititorul poate vedea un spectacol descompus. Limbajul personajelor se desface şi lasă la vedere resorturile comice din spatele gesturilor fundamentale, reziduurile de limbă de lemn dintr-o conversaţie amoroasă, toată meschinăria ascunsă în celulele nu tocmai