Cred că Marlon Brando a fost superstarul exasperat (de: "Ce părere aveţi despre...?"; de: "Care e poziţia dumneavoastră cu privire la...?"; de: "Publicul ar dori să cunoască filozofia care stă la baza stilului dumneavoastră de viaţă." etc.) care i-a strigat unui jurnalist că această curiozitate e stupidă, că părerile lui nu sînt importante, important e ce-a spus Hristos sau Marx sau Gandhi, nu trancăneala unei celebrităţi hollywoodiene. Da, trebuie să fi fost Brando: această explozie de dispreţ faţă de profesia sa, faţă de publicul său, faţă de statutul său, nu putea să vină decît de la el. Cînd o fi spus asta? Cîndva, înaintea erei noastre, probabil, pe vremea cînd cineva încă mai putea emite pretenţia (auzi obrăznicie!) ca un role model, un formator al conştiinţei populare, un lider de opinie să aibă într-adevăr ceva de spus. Vorbele astea trebuie să fi părut incomprehensibile şi la vremea lor - iar a început demonicul Brando cu fiţele lui de rebel - de ce nu se retrage pe o insulă pustie şi nu se apucă de altceva, ca de exemplu de mîncat, dacă celebritatea i se pare atît de lipsită de sens? Dar acum? Acum, ziarişti emoţionaţi stau la coadă pentru cinci minute în tête-à-tête cu cel mai proaspăt criminal în serie, pregătindu-şi întrebările (ceva de genul: "Ce părere aveţi despre actele dumneavostră bestiale?"; sau: "Care e poziţia dumneavoastră cu privire la oamenii pe care i-aţi măcelărit?"; sau: "Publicul ar dori să cunoască filozofia care stă la baza stilului dumneavoastră de a ucide."). Nu. Parcă şi asta începe să sune oarecum "de epocă": America anilor '70 şi faimoasa promisiune a lui Andy Warhol - cele 15 minute de celebritate pe care oricine şi le poate procura, printr-un gest spectaculos. Acum, reality-show-urile ne învaţă că n-avem nevoie de nimic special pentru a deveni celebri. Vedetele vechiului Hollywood răzbăteau prin forţa personalităţii. Perso