Toată viaţa am crezut că vorba "morţii cu morţii şi vii cu vii" este transferabilă în alt plan, astfel că se poate spune tot aşa de bine "proştii cu proştii şi deştepţii cu deştepţii". Am fost chiar foarte mîndru de găselniţa mea. Pînă cînd a apărut impozitul pe venitul global. Nimeni nu contestă faptul că Statul trebuie să-şi adune impozitele. Nimeni nu contestă faptul că noi toţi trebuie să le plătim corect. Numai că termenul de contribuabil nu exprimă doar vocaţia noastră de a contribui cu bani, ci şi obligaţia noastră de a contribui cu idei despre cum, cînd, cît şi de ce trebuie să plătim aceşti bani. Adică de a contribui cu o atitudine. E bine, alinierea firească la procedurile fiscale europene, prin introducerea impozitului pe venitul global, a fost ocazia binecuvîntată ca fiecare cetăţean român să devină contribuabil în cel mai adînc, cel mai complet şi cel mai dureros sens al acestui cuvînt. Căci, de la femeia de serviciu, care lucrează pe şapte scări din şapte blocuri diferite, şi pînă la intelectualul subţire, care publică şapte articole în şapte reviste diferite, chestiunea noilor proceduri privind declaraţia de venit global a avut efectul unei întîlniri cu trenul în tunel. Eu m-am bucurat foarte tare. Mi-am zis: iată că, în sfîrşit, o problemă fundamentală a contractului social, IMPOZITUL, iese din zona fatalităţii, aşa cum era percepută pînă acum, şi intră în zona lucidităţii. Cîtă vreme problema a stat în zona fatalităţii, cele două categorii de marginali ai societăţii, elitele intelectuale (căci şi vîrful e o margine!) şi oamenii muncii s-au complăcut într-o expectativă păguboasă, corespunzînd principiului "nu-i de noi!", cu accentul pe "nu-i" sau pe "noi", de la caz la caz. Aşa s-a făcut că o subţire pătură nemarginală, de mediocrităţi, au decis mereu pentru noi toţi ceea ce, acum cînd ne-am deşteptat, am putea numi filozofia impozitelor. Odată