- Ce credeţi, că numai voi, acolo, la oraş, aveţi credit? Avem şi noi aici, da' e mai omenos! - declară fudul patronul unui magazinaş lăturalnic, alungînd gîştele cu un plici de muşte. - Asta nu e afacere, e binefacere! - explică un altul, mîndru că pe el îl iubesc clienţii pentru că le dă pe credit. Trebuie să-i înţelegi şi pe oameni, că dacă nu au, de unde să-ţi dea? Îţi dau şi ei cînd au şi trebuie să-i păsuieşti, că dacă-ţi mor clienţii, mori şi tu cu ei. În fapt, lucrurile nu stau chiar aşa. Nu este cine ştie ce "binefacere", pornită din sufletul bun al negustorilor, ci o afacere în toată regula, adaptată însă la condiţiile sociale ale clienţilor. Din cele 13 "unităţi comerciale" din sat, doar una nu dă pe credit. Vînzătoarea însă mai dă - recunoaşte patronul. Eu închid ochii, deşi sunt împotriva acestei practici, cu condiţia ca la sfîrşitul lunii bilanţul să fie ţanc pe ţanc. Patronul e tînăr şi a lucrat un timp în Germania. În rest, toţi ceilalţi dau pe credit în mod sistematic, toată arta fiind cui şi cît dai, în funcţie de posibilităţile clienţilor dar şi de practicile concurenţei: nu poţi să fii nici prea larg, că rişti să dai faliment, dar nici prea strîns, că îţi pierzi clienţii, care se mută rapid unde condiţiile de credit sunt mai avantajoase. Iar fidelizarea unei clientele reduse şi sărace este esenţială. Otilia are la ora actuală 13 milioane blocate în "datul pe credit", ceea ce la vînzările de 5-600.000 pe zi pe care le face în magazinul ei este foarte mult. Este plasată însă într-un cartier foarte sărac,

unde oamenii au bani doar la sfîrşit de săptămînă, cînd se întorc acasă echipele de zidari care lucrează ca zilieri pe unde apucă. Atunci îşi plătesc datoriile, cumpără "bunătăţi" pentru copii şi îşi beau restul de bani. Iar Otilia, înţelegîndu-le năravul, a tocmit un taraf dintr-un sat vecin care cîntă sîmbăta, în faţa magazinului, pîn