convorbire cu
dr. Augustin CAMBOSIE, psihoterapeut
Vorbăreţi pe şoptite, curioşi şi bănuitori ca nişte detectivi, înainte de '89 căutăm să deducem ce o să ni se mai întîmple din "semne", din zvonuri, din ştiri în doi peri. După, am devenit mai toţi nişte discursivi. Dar retorica indignării noastre pare că deschide cel mai scurt drum spre apatie.
Stimate domnule Cambosie, ce credeţi că ne caracterizează în clipa de faţă: indignarea sau apatia? Sau, mai degrabă, îngemănarea lor? Eu cred că indignarea este o imagine-"ecran". Pe acest ecran proiectăm nişte lucruri, în spatele imaginii ascunzîndu-se însă cu totul altceva. Pe timpul "odiosului" românii scoteau o sumedenie de bancuri. Ce este un banc? O pseudorealitate, o fantasmă individuală pe care fiecare posesor de bancuri vrea s-o generalizeze la nivelul unui grup sau chiar la nivel naţional. Indivizii care spuneau bancurile sau cei care le ascultau intrau într-un fel de fantasmă, se descărcau de agresivitate, ba chiar aveau impresia că stăpînesc foarte bine această pseudorealitate, această fantasmă, pentru că ei erau mai deştepţi decît Bulă, mai deştepţi decît nea Nicu şi puteau să facă ce vor din personajele bancurilor. Puteau să le ridiculizeze, să le blameze, să le agreseze verbal. Şi atunci, în plan real, lucrurile păreau să fie OK, pentru că pulsiunea aceasta agresivă, de indignare, se descărca. Dar după '89 bancurile au cam dispărut. A fost primul lucru care pe mine m-a frapat şi m-am întrebat pe ce altceva se descarcă această pulsiune? Pentru că în realitate nu se poate descărca, lucrurile merg din ce în ce mai rău: economic, social, cultural, uman. Totuşi unde se produce descărcarea necesară? În această blazare a noastră, cred eu. Acum universul social este fragmentat, s-a prefăcut într-un mozaic de ciobuleţe colorate din care fiecare încercăm să ne construim un soi de oglindă, o frescă,
