Peste celebra distincţie public-privat, în România noastră "post" se poate foarte bine aşeza o alta, prinsă chiar în tema acestui număr: apatic-indignat. Viaţa cotidiană a cetăţeanului de azi se întinde între apatia publică şi indignarea privată, între indiferenţa şi neangajarea civilă, pe de o parte, revolta şi furia în intimitate pe de altă parte. Nici un exemplu nu pare mai potrivit pentru o asemenea stare de lucruri decît viaţa de zi cu zi în urbea maximă de pe Someş, Cluj sau, după unii, Cluj-Napoca. Clujul e unul din oraşele care pleca oarecum cu prima şansă în anii '90. Potenţialul său economic şi cultural îi dădea dreptul să spere la poziţia de centru regional (în Transilvania şi în vecinătăţile ei transfrontaliere), capabil să atragă resurse şi să difuzeze valori (şi ele economice, culturale etc.). Lucrurile nu au stat întocmai, ba chiar dimpotrivă, am putea spune. Speranţa de care vorbeam era (şi e încă...) a celor naivi; ei ignoră transformările din ultimele decenii - nu doar din ultimii zece ani - ale acestei urbe. Asemeni altor oraşe româneşti, Clujul s-a transformat dintr-un oraş al imperiului, centru comercial şi artistic, religios şi militar, într-un centru industrial, în care s-a instalat masiv populaţia dezrădăcinată şi sărăcită de colectivizare din satele transilvane. În marea ei majoritate românească, ea a transportat la oraş, mai precis în cartiere special construite pentru ea, tradiţii frînte, obiceiuri preluate selectiv şi mai ales moravuri rurale, aplicate discreţionar într-un spaţiu urban în care, de vreo două secole încoace, publicul se defineşte (în teorie măcar) în opoziţie cu privatul. Astfel încît, pe intervalul a două-trei decenii, raportul de populaţie în Cluj s-a schimbat, majoritatea devenind proletară şi românească şi, mai important, mentalitatea noului orăşean s-a transformat radical, într-un fel pe care anii comunismului nu