Precum Perpessicius care căuta în orice naufragiu literar o perlă - de aici ieşindu-i faima nu prea veselă între scriitorii români de a fi cel mai îngăduitor critic literar, omul fără obiecţii, o dată, o singură dată ţinînd să emită observaţii mai dure, la "Enigma Otiliei", pentru care divinul ei autor nu l-a iertat în Istoria sa -, precum Perpessicius, aşa am ajuns şi eu să mă uit la fiecare zi de nimic ca la o carte care oricît ar fi de plată trebuie să aibă un rînd, un singur rînd memorabil în bine sau în rău - pentru a mă exprima cu acel minim de bombasticism fără de care nici decenţa n-ar avea cunoscuta ei putere de convingere. Mă mărginesc la ultimele trei zile - poate că interesează măcar ca schimb de experienţă între sceptici mai mult sau mai puţin oneşti. Alaltăieri ziua se anunţa bleagă, m-am trezit tuflit, am uitat să-nghit Piracetamul simpatic, mi-am făcut ghiozdanul ca să plec la redacţie/şcoală (pipa, futacul, tutunul, un Steiner, ultima sa carte, Errata, să i-o împrumut unui prieten etc.), abia mă mişcam pe stradă, plin de gînduri negre spre gri - şi aici sînt nuanţe şi etc.-uri - cînd, deodată, aşezîndu-mă pe scaunul meu, "colegul de bancă" aş putea spune, deşi stăm cu toţii la o masă lungă cît ziua de dinaintea lefii, îmi şopti pe un ton de scuză, dîndu-mi un text scurt de-al său, pentru rubrica noastră de 3,14: "Ştii că aseară m-a pălit lirismul...?" Citesc - îl mişcase o scenă absolut înduioşătoare din oraş; omul e de cînd îl ştiu un dur, rece la tot ce-i melo şi "una lacrima sul viso"; fraza lui mi-a făcut mai bine ca Piracetam-ul. Mulţumită ei - aceasta-i credinţa mea schubertiană: un moment muzical atrage un alt moment muzical, nu ştiu cum, nu ştiu cînd, e mai ceva ca o fisiune nucleară... - seara l-am văzut pe Celibidache, la binecuvîntatul Muzzik, repetînd într-o biserică din Italia missa lui Brukner, cerînd corului "să nu ne dezamăge