Acum vreo douăzeci de ani, copil fiind, ascultam în fiecare dimineaţă, la radio, emisiunea Din muzica popoarelor, singura alternativă la Angela Similea, Mirabela Dauer şi Buletinul hidrologic. Ce înţelegeam eu din muzica respectivă? Greu de spus. Probabil că mi se părea stranie şi străină, în acelaşi timp. Ceea ce era de ajuns. Cît despre reprezentările pe care le aveam, legate de diverse acorduri şi sonorităţi, ele erau fie cu totul abstracte, fie deja clişeizate: cămile în deşert, oameni care dansează goi, tatuaţi din cap pînă în picioare, pentru muzica mai exotică, ţărani săltăreţi, asemănători cu ai noştri, pentru muzica "naţionalităţilor conlocuitoare". M-am lovit de propriile mele fantasme şi fantezii sîmbătă 23 iunie, în holul Institutului Francez. M-am întîlnit acolo cu "muzica popoarelor" în carne şi oase. Respectiv muzică marocană, interpretată de grupul Chalaban din Ungaria. Grupul, format la Budapesta de Said Tichti, cuprinde şapte muzicieni şi două dansatoare. Reprezentările mele de odinioară au fost depăşite de realitate: tobe specifice cu pielea perfect întinsă, costume tradiţionale, papucei galbeni ascuţiţi, amintind pe jumătate de opincile noastre româneşti, dansatoare îmbrăcate în portocaliu, tremurînd delicat din toţi bănuţii mici, prinşi în talie, pe mîini şi în dreptul sînilor. În plus, ritmuri care alternau, cînd violente, cînd senzual tînguitoare, care ilustrau, se pare, poezia repetitivă a deşertului: întinderi nesfîrşite, mereu aceleaşi, ce trebuie luate prin surprindere cu răpăit de tobe. Punctul de plecare era de fiecare dată muzica tradiţională marocană. Improvizaţia prelucra apoi totul. Instrumentele au fost nenumărate, iar despre unele dintre ele am auzit pentru prima dată citind în dosarul de presă: guembri-ul, darbouka, djambe. Li s-au adăugat alăuta, fluierul, bateria, saxofonul şi flautul. Spectatorii s-au lăsat uşor prinşi î