Într-o carte apărută anul acesta, Diplomatie et théologie à la Renaissance, Daniel Ménager vorbeşte despre schimbarea care, pregătită de-a lungul Renaşterii, se instalează o dată cu epoca Contrareformei şi a Barocului în reprezentările - teologice, poetice, picturale - ale îngerului. Ce aleg să reprezinte, ce aleg să accentueze, atunci cînd se interesează de lumea angelică, oamenii vîrstei moderne şi oamenii vîrstelor pre-moderne? Cartea lui Daniel Ménager analizează, în acest sens, tema mişcării (şi a nemişcării) angelice. Pînă în Quattrocento, îngerul mai păstrează în apariţiile sale calmul dens, trans-natural care face din el un emisar al imuabilului. Însă o altă linie de interpretare va cîştiga teren: îngerul va fi tot mai mult gîndit şi reprezentat ca o "fiinţă de mişcare", în zbor, cu aripile şi veşmintele "încărcate de vînt". Pe scurt şi cam brut spus, îngerul este o fiinţă în tensiune, o fiinţă care are de compus imobilitatea absorbită de splendoarea divină cu hărnicia plină de iuţeală a misiunilor lui; îngerul este, simultan, fiinţă contemplativă şi fiinţă slujitoare, e spectator neclintit al Prezenţei lui Dumnezeu şi "ambasadorul" intenţiilor lui în lumea îndepărtată a oamenilor. Erasmus încă percepea această tensiune într-un poem dedicat tuturor îngerilor (De universis angelis): "Cetăţeni ai cerului, purtaţi oare atîta grijă exilului nostru încît nu vă pare rău să ne slujiţi?". Fiinţe ale proximităţii lui Dumnezeu (după un poet persan, ei ar fi "cei ce nu îndură separaţia"), îngerii sînt totodată fiinţe ale medierii, şi ea riscă să ajungă îndepărtare de focarul divin, căci angelos înseamnă "trimis". Ce soluţii primeşte problema mobilităţii-imobilităţii angelice, a proximităţii şi a îndepărtării îngerului de Dumnezeu? Ce tip de spaţiu e propriu îngerului, dar mai ales în ce tip de lume stau şi se mişcă oamenii şi îngerii?

Imobilitatea activă Cî