În anii '80, eu şi soţia mea, apăsînd şi pe pîrghia ajutorului material al părinţilor, am reuşit să ne cumpărăm un apartament. După un şir nesfîrşit de cozi şi umilinţe, mite şi diplomaţii, am obţinut mult dorita repartiţie şi am încheiat contractul. Despre primele mele contacte cu civilizaţia de bloc am mai vorbit în acest spaţiu, astăzi voi schiţa însă portretul unui profesionist cu care mi-a fost dat să mă-ntîlnesc în perioada imediat următoare. Apartamentul meu era (şi este) situat la etajul patru - şi ultimul! - al blocului menţionat. Printr-un capriciu al sorţii, cele două balconaşe ale sale nu sînt acoperite cu nimic. Deasupra nu există, evident, un alt balcon (deşi la blocurile mai vechi, cu terasă circulabilă, se prevedea un aşa numit balcon fals). Dar al meu nu avea nimic deasupra, ceea ce îl făcea practic nefolosibil. Ce poţi să ţii într-un balcon în care plouă şi ninge? Mai mult, am constatat în timp că apa pluvială are păcătoasa tendinţă de a se scurge pe uşile balcoanelor şi să se infiltreze în casă, cu consecinţe dezastruoase asupra delicatei tîmplării de brad, accentuîndu-i curburile elegante. Ne obişnuisem cu lucrurile proaste, ceva mă intriga totuşi. În liceu şi facultate mă învîrtisem printre arhitecţi şi profesia lor mă entuziasmase atît de mult încît cochetasem cu ideea să încerc şi eu. Era o profesie pentru mînă, dar şi pentru minte. Arhitecţii pe care-i cunoşteam se gîndeau la traseul gospodinei prin casă, la perspectivele vizuale, la circulaţii şi funcţionalităţi, luînd în calcul psihologii, sociologii şi tehnologii. E drept că aceste subtilităţi se consumau mai ales la proiectele din facultate. Dar m-am întrebat totuşi cum se face că apartamentul meu nu are nici un fel de spaţiu de depozitare, vreo debara, vreo boxă (pentru sania copilului, pentru schiuri sau valize etc). Lucrînd tot în proiectare, am bănuit ce se întîmplase - se făcu