Indignarea, considerată în temeiul esenţei şi al subdiviziunilor sale, este de două feluri: a noastră şi a lor. Aproape că am putea încheia aici. Dacă totuşi n-o facem este pentru că dorim să luminăm marea diferenţă dintre ele, astfel încît să nu existe vreun dubiu că ele s-ar putea, măcar uneori, asemăna şi, deci, confunda. Diferenţa este, într-adevăr, majoră: a noastră este, mai întîi de toate, legitimă: ea se referă, în politică de pildă, la grave încălcări ale drepturilor omului din partea lor, care conduc ţara spre un dezastru asigurat şi o îndepărtează etern de Europa; ori dacă vîntul politicii bate din altă direcţie (se mai întîmplă), noi ne indignăm pe drept cuvînt fiindcă ei nu vor să înţeleagă că, fără intervenţia noastră providenţială, ţara s-ar fi afundat cataclismic în haos. Indignarea noastră este, prin urmare, înscrisă în realitatea neamului, ea are de partea ei constatarea enormei disproporţii dintre vorbele şi faptele lor, în comparaţie cu unitatea dintre vorbele şi faptele noastre. Dimpotrivă, indignarea lor n-are nici o bază şi e antinaţională şi antieuropeană; porneşte, în cel mai bun caz, de la ignoranţă, dar cel mai adesea, de la rea-credinţă. Indignarea noastră este apoi sfîntă: ne creşte pulsul, ne înroşim, ne ies ochii din cap, suduim în chip firesc, fiindcă ofensa lor e prea gravă, pentru că ea sfidează bunul-simţ, morala publică, legile scrise şi nescrise, tratatele internaţionale şi acquis-ul comunitar. Indignarea noastră e, prin urmare, deopotrivă morală; este, astfel, de datoria noastră civico-etică să vituperăm, să-i spunem ipochimenului părerea noastră verde ca paraiul despre el. Dacă am tăcea, dacă ne-am înghiţi înjurătura de cuviinţă în gît, am fi consideraţi molateci, fără caracter, incompetenţi; mai grav, s-ar fi putut spune că liniştea noastră, calmul faţă de nemăsuratele lor sfidări mărturisesc o conştiinţă vinovată, că am