Sartre şi Intertoto Primul etaj al poveştii: o zi de marţi, precum cea în care am intrat în Institut d'Histoire du Temps Présent. Am bîntuit ceva pînă acolo; locuind în nordul Parisului, am mers ceva spre această banlieue din sud pe nume Cachan, un orăşel de o stupefiantă curăţenie, cu case îmbrăcate în flori şi pace. Am găsit blocul Laplace, sediul IHTP, tocmai la timp pentru a afla că Henry Rousso, directorul IHTP şi singura mea cunoştinţă în perimetru, abia intrase într-o întrevedere (aveam să-l revăd ceva mai tîrziu), iar biblioteca este deschisă doar luni, miercuri şi vineri. Dar n-am avut timp de regrete. Luat de mînă (aproape la propriu) de una dintre secretare - micuţă şi vioaie la culme -, am fost prezentat bibliotecarei; ghidată de minunata idee că ar fi păcat să vii tocmai de Bucarest şi să pici pe picior greşit, aceasta m-a adoptat la repezeală ca singur client al zilei, dîndu-mi verde necondiţionat la xerox. Şi, cum stăteam în reverie în aşteptarea cîtorva cărţi cerute, dau peste... cinema-ul românesc, "un cinéma qui n'existe que grâce à des exceptions" (idee citată de Anne Jackel, France and Romanian Cinema 1896-1999, în "French Cultural Studies", oct. 2000). De ce mi-o fi fugit atunci gîndul la ce-o face "U" în Intertoto, nu ştiu. Al doilea etaj: tot privesc, în răstimp, o fotografie de ziar - Jean-Paul Sartre şi Simone de Beauvoir, surprinşi (privind spre dreapta!) la măsuţa de pe trotuar a unui bistro; într-o zi însorită aş spune, judecînd după ochelarii de soare ce umbresc ochii filosofului, după paharul cu bere din faţa lui - pahar aburit, semn că berea-i rece - şi după paharul cu apă din faţa ei. Faţa ei - o poveste în sine, greu de pus în cuvinte; să-i spun plictiseală? Blazare? Sictir? Nu-i spun în nici un fel, grăbindu-mă cu privirea spre eşarfa ce-i leagă părul şi spre mîinile ei împreunate pe măsuţă, cît să i se vadă inelul de pe mijlo