Un intelectual este prin definiţie un spirit critic. Această definiţie, concurentă cu cea pur sociologică (intelectualul este un individ cu o diplomă universitară, care de regulă prestează activităţi avînd o componentă limitată de muncă fizică), este la mare preţ printre intelectualii "subţiri". Ea este şi o formă de demarcare faţă de ingineri sau faţă de intelectualii prea adaptaţi mecanismelor dure ale societăţii. În logica acestei definiţii, dacă intelectualul trebuie să critice fără menajamente societatea, atunci cel care nu se arată indignat de felul cum funcţionează societatea (sau măcar anumite segmente ale acesteia), acela nu este cu adevărat intelectual. Departe de mine intenţia de a nega însemnătatea şi legitimitatea spiritului critic. Atîta doar că acesta nu trebuie orientat exclusiv în afară. La fel de severi şi de analitici trebuie să fim şi cu noi înşine, deşi aceasta este mult mai puţin comod decît să-i bombănim mereu pe ceilalţi. Or, dacă este să fim oneşti, atunci trebuie să recunoaştem că indignările globale la adresa societăţii şi a tuturor celor ce ne înconjoară sînt un excelent alibi pentru toate neîmplinirile noastre. Cînd ceva nu funcţionează sau nu este exact aşa cum ne-am fi dorit, atunci apare tentaţia de a invoca "moştenirea grea", înapoierea economică, mentalităţile învechite, maşinaţiile malefice ale (neo)comuniştilor, ţărăniştilor, ungurilor, evreilor, ţiganilor, ruşilor, americanilor, masonilor, politicienilor, ziariştilor ş.a. Desigur, în societate sînt multe lucruri strîmbe, şi uneori strîmbătăţile eclipsează cu totul aspectele normale ale existenţei. Totuşi, ridicarea imediată a nivelului de generalitate cînd e ceva de criticat este rareori justificată şi aproape întotdeauna ineficientă. Dar, de fapt, putem să ne întrebăm dacă în cazul multor indignări din acelea globale, totale, eficacitatea este dorită cu adevărat. Dacă disf