Arbiru şi America

mamei mele Despre America şi americani n-am avut niciodată o impresie prea clară. Ca de obicei, totul porneşte din copilărie: doi dintre vecinii mei, buni creştini, se fereau a înjura de vreun lucru sfînt şi atunci au inventat propriile înjurături. Unul înjura cu năduf "Arbiru mă-tii!", celălalt, "America mă-tii!". Cînd primul vecin m-a înjurat de arbirul mamei mele, m-am oprit din fugă şi l-am întrebat respectuos ce înseamnă "arbiru". Mi-a răspuns, la fel de respectuos, că nu-i bine să înjuri de lucruri sfinte. Apoi, am rupt-o din nou la fugă. Cît despre America mamei mele nu am primit niciodată vreun răspuns. Am bănuit doar că America şi "arbiru" reprezintă pe undeva acelaşi lucru. Mai tîrziu am înţeles că înjurătura cu "America mă-tii" e mai motivată. Era legată de ceea ce aştepta vecinul meu, de ceea ce aşteptau toţi românii: să vină americanii. Care n-au mai venit. Şi, cînd au venit, au început să nu ne mai placă. Or fi ei americanii buni, dar un cusur tot au: americanizează. Te îmbată cu Coca-Cola, te narcotizează cu filmele lor, te contaminează cu visurile lor, într-un cuvînt, îţi iau sufletul curat ca lacrima şi-l terfelesc de nu ţi-l mai vezi. Un alt clişeu: după ce că ne americanizează, ne mai fură şi inteligenţa. Inteligenţa noastră, bun al întregului popor, stă la uscat ca rufele pe frînghie şi hoţii de americani, de ciudă că ei nu au, vin şi ne-o fură. Aşa rămînem noi despuiaţi, fără sufletul şi inteligenţa care să ne ajute să evoluăm. Americanizarea e un alt nume al superficialităţii. După mine - şi America mamei mele -, inteligenţa nu e furată, ea fuge de bunăvoie acolo unde i se permite să se dezvolte. America mamei mele poate însemna superficialitate, dar şi deplina libertate de a-ţi etala profunzimile, dacă acestea există. Americanizarea am inventat-o noi. Ne autoamericanizăm, nefiind în stare să preluăm ceea ce repre