În bolovănoasele zile de început ale democraţiei noastre, politicienii cumpărau voturile cu bani peşin. Ward-heelers (vistavoi ai candidaţilor) se risipeau care încotro cu pungi de hîrtie doldora de bancnote nou-nouţe şi îşi deschideau birouri în toate birturile din teritoriu. Băuturi pe gratis şi bani, aşa se făcea treaba. Banii astfel cheltuiţi erau o investiţie profitabilă dacă omul lor era ales. Ei bine, cam aşa s-au ales mai toţi politicienii democraţi. Republicanii se simţeau mai în largul lor luînd bani de la bogaţi, care mai întîi plăteau, apoi îşi luau dreptul. Lucrurile nu s-au schimbat, în esenţă, prea mult de atunci. S-au schimbat doar forma şi cantitatea. Nici un candidat, fie el democrat sau republican, nu mai cumpără voturi de la cetăţean. Treaba merge prea încet şi greoi. Ward-heeling a fost înlocuit cu fund-raising. Pe boşii politicii rămîne însă să-i rîcîie ideea că, tot dîndu-i pe oameni deoparte, te poţi trezi cu o revoltă populară. Vin în valuri Jesse Ventura-sii! Atacă Ross Perot-ii! McMains-ii irup din pod! Grozăvie! Reduceţi impozitele, dară! A venit iar vremea voturilor cumpărate! Pentru 300 de dolari de cap de locuitor, 600 de dolari pe familie, republicanii speră să vă cumpere voturile! Problema e că azi nu mai faci cu trei sute, nici chiar cu şase sute de dolari ce făceai cu zece în 1910. E la mijloc inflaţia, desigur, dar mai e şi chestiunea datoriilor. Mai toţi sîntem datori vînduţi companiilor de credit. Impozitele returnate nu vor face nici cît un strop în marea de datorii, chiar dacă am hotărî cu toţii să ni le plătim. Cu şase sute poţi însă să îţi scoţi familia la cină într-un restaurant de clasă medie. Poate chiar de două ori. Poţi să cheltuieşti trei sute de dolari într-o crîşmă fără să te strofoci prea tare. O sticlă de vin bun te va uşura de o sută de dolari cît ai zice peşte. Şi pe cînd vei sta să-l mistui, te va bate gî