Pentru români, conceptul de legitimaţie are o greutate aparte. Multă vreme înainte de 1989, legitimaţia era un fel de mic piedestal la purtător, pe care proprietarul se trezea urcat de fiecare dată cînd o scotea din buzunar. Cele mai impunătoare erau cele ale miliţienilor, secretarilor de partid ori inspectorilor de prin ministere. Dincolo de ei, legitimaţia supremă era cea pe care nici n-aveai voie s-o arăţi. În această situaţie erau securiştii, pentru care era suficient să se recomande ca atare - nimeni n-ar fi îndrăznit să urzurpe calitatea de ofiţer de informaţii. În vremea aceea (greu de uitat, iată), legitimaţia nu aducea numai respect, ci şi carne, brînză, unt şi ouă. Să fie această istorică frustrare motivul pentru care, astăzi, legitimaţia de ungur ne cam enervează? E doar o parte a explicaţiei. Sigur, invidioşii o aşează alături de amintirea celei de gestionar la aprozar (astăzi, Metro Szeged). Cu legitimaţia, ungurii se vor duce, îşi vor cumpăra, se vor întoarce şi vor clefăi în faţa noastră. Inacceptabil, domnilor! Şi totuşi, cuvîntul acesta cu iz administrativ n-ar trebui să ne enerveze aşa de tare. Mai ales că acum cea mai puternică legitimaţie e la îndemîna oricui, fără discriminări etnice: e vorba de cartea de credit. Banii au învins de mult cartonul cu poză. Dar, să avem pardon - despre bani este vorba şi în acest caz. Bogata Ungarie vrea să-şi împartă recent cîştigata avere şi cu cei mai puţin norocoşi dintre fiii ei. Şi de ce nu? Problema românilor este însă că le e greu să accepte că maghiarii din România sînt, la drept vorbind, ghinionişti. Sau că sînt fiii altei naţiuni. Un recent sondaj arăta că majoritatea românilor îi consideră ca aparţinind naţiunii române şi pe cei de altă naţionalitate. Cu alte cuvinte, i-am înfiat pe maghiari şi n-o să-i lăsăm să meargă în week-end să se distreze cu părinţii lor naturali! Astfel că, de vreo lună