Cînd eram student, am avut ocazia să fiu coleg cu studenţi din alte ţări de soare pline. Poate prea pline, pentru că majoritatea erau din Africa. Ţările lor participaseră cu bani la construcţia Politehnicii, în contrapartidă trimiteau tineri la studii. În marea lor majoritate erau săraci (dacă n-ar fi fost, ar fi studiat la Paris sau la Stanford), anul pregătitor nu-i făcuse experţi în limba română, comiteau simpatice dezacorduri sau contaminări semantice amuzante. În paranteză fie zis, săraci şi slăbănogi erau la venirea în România, cu vremea se dedulceau la plăcerile interzise ale liberei iniţiative într-o ţară cu economie planificată. Deşi nu înotau în dolari, reuşeau să-i schimbe avantajos, sau, mai ales, să cumpere cu ei tot felul de chestii de la shop, pe care le vindeau apoi amărîţilor de români. Evident, cu un mic profit pe care-l reinvesteau. Pentru tineri, să precizez că shop-urile erau magazine în care românii şi cîinii n-aveau voie. Aici se găseau mărfuri inaccesibile şi rîvnite - blugi "originali" şi cămăşi italiene, ciorapi "cu model" sau "cu dungă", ţigări americane, tutun de pipă, whisky imperialist, bere Tuborg şi casetofoane Sony. Cumpărînd şi vînzînd, săracii din Ghana deveneau instanţele oculte ale luxului, comis-voiajorii capitalismului "de marcă" şi, la terminarea studiilor, erau graşi şi bine-mbrăcaţi. Pe unii îi invidiam, căci următorul lor pas nu era pe un şantier, ci în Occident. Cu banii adunaţi de pe spinările noastre de "consumatori" se-nscriau la un doctorat, la o bursă etc., şi de data asta chiar la Paris sau la Stanford! Dar pînă la acest moment de rupere a apelor, colegii de culoare erau simpatici, mai dădeau o bere, erau relaxaţi şi se temeau mai puţin de examene. Profesorii ştiau de ce! Oricum, educaţi în spiritul internaţionalismului proletar, al solidarităţii cu lupta popoarelor din lumea a treia şi al protestelor impotriva