Cînd examinăm istoria vieţii politice româneşti pînă în decembrie 1937, brusc se naşte întrebarea: cum se constituia opoziţia noastră parlamentară în acea vreme? De obicei, guvernul şi opoziţia sînt, peste tot în lumea democratică, rezultatul consultării electorale. Nu aşa, din păcate, se petreceau lucrurile în România. Constituţia din 1866, ca şi cea din 1923, aveau prevăzută, în textul lor, o surprinzătoare prerogativă regală. Şi anume că regele numeşte şi demite miniştrii. Potrivit acestei prerogative regale din Constituţie, regele încredinţa, de obicei, la patru ani odată (cînd interveneau evenimente politice mai grave şi mai devreme), unei personalităţi politice (de obicei şefului unui partid) formarea guvernului. Acesta, în cîteva zile, îl alcătuia, obţinea (sau nu) aprobarea suveranului şi, imediat după depunerea jurămîntului de către miniştri, se obţinea şi decretul de dizolvare a Corpurilor legiuitoare. Se stabilea data desfăşurării noilor alegeri, pentru crearea noilor Corpuri legiuitoare, şi, de regulă, guvernul care organiza alegerile le cîştiga invariabil. În acest fel, în România modernă guvernul nu era niciodată expresia parlamentului ci, cel mai adesea, invers: parlamentul era expresia guvernului. Pentru că, repet, guvernul care organiza alegerile le cîştiga în mod obişnuit. Pînă la înfăptuirea României Mari, situaţia era simplă cu totul. Nu funcţionau decît două partide (PNL şi Partidul Conservator), regele Carol I neadmiţînd constituirea unui (sau unor) nou (noi) partid(e). Cînd, de pildă, Take Ionescu a creat, în 1908, Partidul Conservator-Democrat, suveranul a refuzat să-l ia în seamă, deşi noul partid, la alegerile locale şi chiar parlamentare, avînd un excelent corp de electori - în frunte cu vestitul în epocă Al. Bădărău - obţinea procentaje importante. Regele Carol I continua să considere partidul lui Take Ionescu o disidenţă conservato